Remarcându-se prin viaţa sa duhovnicească, dar şi prin spiritul său autoritar şi ferm în apărarea patrimoniului spiritual şi naţional al ţării, la 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan a fost ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”, iar din 1923, după înfiinţarea Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail, i se va mai adăuga şi titulatura de „Tighineanul”, fiind hirotonit arhiereu la 22 iulie 1918 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), însoţit de alţi ierarhi invitaţi, în Catedrala mitropolitană din Iaşi; a fost confirmat în această demnitate prin decret regal. În cei şase ani de episcopat, 1934-1940, vlădica Dionisie a iniţiat şi sprijinit restaurarea şi zidirea de biserici, a intensificat viaţa duhovnicească prin înfiinţarea de instituţii pentru formarea clerului, a sprijinit înfiinţarea de azile şi orfelinate. De asemenea, a lucrat cu multă râvnă la creşterea şi formareaduhovnicească a credincioşilor din eparhia sa.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sfântul Ierarh Dionisie Erhan, căci așa se numea din botez, s-a născut la 2 noiembrie 1868 în localitatea Bardar din județul Lăpușna, în apropiere de Chișinău, primind la botez numele Dimitrie. A învăţat să scrie şi să citească de la evlavioşii săi părinţi Vasile şi Andriana, iar râvna pentru citirea cărţilor sfinte i-a fost insuflată de călugării din Mănăstirea Suruceni, unde a intrat ca frate la 28 noiembrie 1883, pe când era de numai 15 ani.
Şaisprezece ani mai târziu de la închinovierea sa în acea mănăstire, la 25 septembrie 1899, a fost tuns monah cu numele Dionisie, după ce în prealabil, în 1890, a fost primit în ceata rasoforilor. La un an după primirea chipului îngeresc, în 1900, a fost hirotonit ierodiacon, iar patru ani mai târziu, în 1904, ieromonah. În 1908 i s-a încredinţat egumenia mănăstirii, – el, din 1901, fiind economul mănăstirii –, iar din 1915 a fost numit stareţ cu drepturi depline.
După ce în 1918 a primit rangul de arhimandrit, – în 1911 primise crucea aurită –, i s-a încredinţat şi ascultarea de exarh al mănăstirilor din Basarabia. Nu trebuie uitat că el a făcut parte din primul Parlament al României întregite prin Marea Unire de la 1918, ca senator al judeţelor Cetatea-Albă şi Ismail. De aici se poate trage concluzia că şi senatorii, şi deputaţii – oameni politici – pot ajunge sfinţi.
Remarcându-se prin viaţa sa duhovnicească, dar şi prin spiritul său autoritar şi ferm în apărarea patrimoniului spiritual şi naţional al ţării, la 22 iulie 1918 a fost ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”, iar din 1923, după înfiinţarea Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail, i se va mai adăuga şi titulatura de „Tighineanul”, fiind hirotonit arhiereu la 22 iulie 1918 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), însoţit de alţi ierarhi invitaţi, în Catedrala mitropolitană din Iaşi; a fost confirmat în această demnitate prin decret regal.
În 1932, strămutându-se la cele veşnice Iustinian Teculescu, episcopul Cetăţii-Albe şi Ismailului, mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei l-a desemnat pe Dionisie Tighineanul ca locţiitor al scaunului episcopal de la Cetatea-Albă şi Ismail. Ulterior, la 18 aprilie 1934, în timpul Mitropolitului Nicodim Munteanu (1934-1939), – în prealabil, la 21 martie 1934, la Facultatea de Teologie din Chişinău i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa –, a fost confirmat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ce fusese ales în două runde de scrutin, în demnitatea de episcop titular al Cetăţii Albe şi Ismailului. Instalarea sa în scaunul chiriarhal a avut loc la la 20 mai 1934, în palatul regal, cu participarea regelui Carol al II-lea.
În cei şase ani de episcopat, 1934-1940, vlădica Dionisie a iniţiat şi sprijinit restaurarea şi zidirea de biserici, a intensificat viaţa duhovnicească prin înfiinţarea de instituţii pentru formarea clerului, a sprijinit înfiinţarea de azile şi orfelinate. De asemenea, a lucrat cu multă râvnă la creşterea şi formarea duhovnicească a credincioşilor din eparhia sa.
După nefericitul Pact Ribbentrop-Molotov şi cedarea Basarabiei, în 1940, vlădica Dionisie s-a refugiat în Ţara Românească, încredinţîndu-i-se pentru un an locotenenţa Episcopiei Argeşului.
La 1 septembrie 1941 demisionează din funcţia de Episcop al Cetăţii Albe-Ismail din motive legate de starea precară de sănătate cauzată de vârsta înaintată. Se va retrage la Mănăstirea Suruceni, mănăstirea sa de metanie, pe care a găsit-o jefuită şi devastată, unde, după câteva internări în Spitalul „Central” din Chişinău, la 17 septembrie 1943 s-a strămutat la cele veşnice.
Slujba de înmormântare a fost săvârşită, după Sfânta Liturghie, de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu şi episcopul Policarp Moruşca, însoţiţi de un numeros sobor de preoţi şi diaconi, precum şi de mult popor.
Trupul său neînsufleţit a fost aşezat într-o criptă sub streaşina Bisericii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a Mănăstirii Suruceni. Pe piatra lui de mormânt, realizată probabil de un nepot de-al său, stă scrisă, în sinteză, viaţa sa: „Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 – d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeşului (1940-1941), răzăş din Bardarul Lăpuşnei, luminatu-s-a singur prin învăţătura cărţii şi fost-a cuvios călugăr din pruncie; stareţ aici (Mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), viteaz în legea creştină strămoşească, neşovăielnic în dragostea de neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărţii. Pildă de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate şi unchi”.
La 10 iulie 2018, când Mănăstirea Suruceni se afla într-un amplu proces de restaurare, cu binecuvântarea chiriarhului, a fost deschisă cripta ierarhului în care s-a aflat trupul său neputrezit. Deşi rânduiala Bisericii prevede ca – în astfel de cazuri – trupul să fie reînhumat şi dezgropat după alţi 7 ani, obştea mănăstirii nu a mai considerat că trebuie respectată următoarea etapă, ci l-au îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi l-au aşezat într-o raclă în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” unde, în ziua de 17 septembrie, la împlinirea a 75 ani de la trecerea sa la cele veşnice, mitropolitul Vladimir al Chişinăului, însoţit de episcopul Ioan de Soroca, la sfârşitul Sfintei Liturghii, i-au făcut Slujba Parastasului, ultimul făcându-i-se înaintea proclamării locale a canonizării.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 25 octombrie 2018, la propunerea Sinodului Mitropoliei Basarabiei, ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud, l-a trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire la 17 septembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice. Racla cu sfintele sale moaşte se află aşezată spre cinsire şi închinare în biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” a Mănăstirii Suruceni.