Mântuitorul, celor ce i-au urmat, „le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii” (Luca 9, 1). Şi cu toate acestea, apostoliii nu l-au putut vindeca pe copil. De ce? Răspunsul îl dă Mântuitorul Însuşi în versetul următor: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20). Fără îndoială, Mântuitorul face referire la munţii necredinţei din sufletul lor. Să nu fi avut apostolii credinţă nici măcar cât un grăunte de muştar? Că de avut, aveau. Puţină, dar aveau. Iată însă că nu era suficientă credinţa lor; trebuia însoţită de post şi rugăciune. În acest sens, Mântuitorul a confirmat: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Rugăciunea însoţită de post aduce vindecare sufletească şi trupească.
Preacuvioșiile voastre, Preacucerniciile voastre,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Vindecarea copilului lunatic/demonizat, consemnată de Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 14-23), Marcu (9, 14-29) şi Luca (9, 37-43), a avut loc imediat după Schimbarea la Faţă.
Mulţimiile s-au adunat, în localitatea situată la poalele Taborului, în aşteptarea lui Iisus (Marcu 9, 14; Luca 9, 37). Între timp, apostolii au fost agresaţi verbal de cărturarii prezenţi, nemulţumiţi de faptul că ei nu l-au putut vindeca pe copilul aflat în suferinţă. Când spiritele s-au încins, iată că în mulţime a apărut Hristos, însoţit de Petru, Iacov şi Ioan cu care fusese pe munte. Dincolo de ostilitatea cărturarilor față de Iisus, mulţimile, văzându-L, s-au spăimântat şi, alergând, I s-au închinat Lui (Marcu 9, 15). Slava dumnezeiască revelată pe munte era încă prezentă pe chipul Lui.
Şi faţa lui Moise purta caracteristicile „slavei”, după coborârea sa de pe Muntele Sinai. Naratorul spune că „fața sa era strălucitoare pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ieşirea 34, 29). Deosebirea consta însă în faptul că, în timp ce de Moise mulţimile „s-au temut să se apropie de el” (Ieșirea 34, 30), în cazul lui Iisus „mulţimea văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina” (Marcu 9, 15). Apariţia intempestivă a lui Iisus a pus oarecum capăt discuţiilor contradictorii. El S-a adresat, întrebându-i: „Ce vă sfădiţi între voi?” (Marcu 9, 16). Pe fondul acestei întrebări, unul din mulţime s-a apropiat de Iisus şi, căzând în genunchi, i-a zis: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.” (Matei 17, 15-16). Acesta era motivul discuţiilor.
Lunatismul se omologhează cu somnambulismul, iar somnambulismul se asociază cu epilepsia. Crizele bolii se manifestă în raport cu fazele lunii. Isus Sirah spune că „cel nebun se schimbă ca luna” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 27, 11). Din expunerea făcută reiese că tatăl copilului era pe de o parte îngrijorat de boala fiului său, iar pe de alta, era revoltat de neputinţa apostolilor în faţa suferinţei. Cât priveşte comentariile răutăcioase ale cărturarilor, probabil că acestea nu-l mai interesau. Fiul lui era lunatic din pruncie şi pătimea cumplit, fiind adesea expus primejdiei şi morţii. Sfântul Evanghelist Luca menţionează că era singur la părinţi (Luca 9, 38).
Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca descriu dramatic situaţia prin care trecea copilul: „Oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.” (Marcu 9, 17-18); iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „un duh îl apucă şi îndată strigă şi-l zguduie cu spume şi abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit” (9, 39). De remarcat este că, pe lângă faptul că era lunatic, mai era stăpânit şi de diavolul. Viaţa îi era agresată din toate părţile. În faţa acestei situaţii, apostolii s-au arătat neputincioşi. Cu toate acestea, tatăl copilului mai avea o speranţă – Hristos.
Ajuns în faţa Lui de această dată, tatăl copilului își însoţește cererea cu anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat şi s-a rugat. Pe fondul acestor gesturi liturgice, tatăl copilului I-a vorbit Mântuitorului despre suferinţa prin care trecea fiul său, încheind cu rugămintea: „Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” (Marcu 9, 22). Acelui „de poţi ceva”, cu care tatăl copilului invocă mila Sa dumnezeiască, Iisus i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 23). Îndoielii interlocutorului Său („de poți ceva”) Iisus opune puterea credinţei („de poți crede”). Este relevant strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).
Interesant este faptul că, pe de o parte, omul îşi mărturiseşte credinţa în Iisus, iar pe de alta, mărturiseşte necredinţa neamului său. În interiorul lui se dădea un război între credinţa lui şi necredinţa conaţionalilor. Ascultându-l, Mântuitorul, plin de revoltă şi indignare pentru necredinţa poporului, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Se apropia Săptămâna Patimilor. Desigur, întrebarea nu era adresată apostolilor, deşi erau şi ei debitori la capitolul credinţă, cât mai ales celor prezenţi, îndeosebi cărturarilor.
Sensibilizat de durerea prin care trecea tatăl copilului, provocată de suferinţa fiului său, Iisus a adăugat: „Aduceţi-l aici la Mine.” (Matei 17, 17). Sfântul Evanghelist Marcu descrie tabloul întâlnirii lunaticului demonizat cu Hristos astfel: „Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.” (Marcu 9, 20). Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „Şi apropiindu-se el [copilul], demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit.” (Luca 9, 42).
Atunci Iisus, văzând că mulţimile se îmbulzesc, a certat duhul zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Marcu 9, 25). Iisus l-a certat pe demon, punându-i poruncitor interdicţie: „Să nu mai intri în el!”. Hristos Se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, porunceşte chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă (cf. Marcu 1, 27). Necredinţa neamului din care provenea îngreuna vindecarea. Duhul care îl stăpânea era mut şi surd. Da, sunt oameni surzi la primirea Cuvântului lui Dumnezeu şi muţi la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, spune Sfântul Teofilact.
Sfântul Evanghelist Marcu descrie vindecarea copilului în amănunt: „Și răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.” (Marcu 9, 26-27). Din acel ceas, copilul s-a făcut sănătos. Copilul, prin puterea lui Hristos, a fost scos de sub stăpânirea răului şi iarăşi a fost dat tatălui său (Luca 9, 42). L-a luat de mână Dumnezeu.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenţia celor din Efes: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
Minunea i-a impresionat pe toţi, chiar şi pe adversarii declaraţi ai lui Iisus.
Sfântul Evanghelist Luca notează: „Toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu.” (9, 43). Şi îndată ce a intrat într-o casă, – evangheliştii nu spun în ce casă a intrat –, „apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Matei 17, 19). O întrebare îndreptăţită; de bun simţ, ar spune mitropolitul Antonie Plămădeală. Când apostolii au fost trimişi într-o misiune de probă, Mântuitorul i-a învestit cu o astfel de putere: „pe demoni scoateţi-i” (Matei 10, 8). Sfântul Evanghelist Marcu menţionează că ucenicilor Iisus „le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (6, 7); iar Sfântul Evanghelist Luca spune că Mântuitorul, celor ce i-au urmat, „le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii” (Luca 9, 1). Deci, nu doar peste unii, ci peste toţi.
Şi cu toate acestea, ei nu l-au putut vindeca pe copil. De ce? Răspunsul îl dă Mântuitorul Însuşi în versetul următor: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20). Fără îndoială, Mântuitorul face referire la munţii necredinţei din sufletul lor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este: Să nu fi avut apostolii credinţă nici măcar cât un grăunte de muştar? Că de avut, aveau. Puţină, dar aveau. Iată însă că nu era suficientă credinţa lor; trebuia însoţită de post şi rugăciune. În acest sens, Mântuitorul a confirmat: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Rugăciunea însoţită de post aduce vindecare sufletească şi trupească.
După acest episod, Iisus s-a retras cu ucenicii în Galileea, iar pe drum a revenit, pentru a doua oară, asupra subiectului legat de Pătimirile Sale, atenționându-i: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte.” (Matei 17, 22-23). Rostul minunii săvârşite de Mântuitorul, imediat după Schimbarea la Faţă, a fost acela de a arăta mulţimilor, cât şi apostolilor, şi prin ei nouă, că fără o credinţă puternică, fără post şi rugăciune, existenţa noastră nu are sens.
Fie ca strigătul tatălui copilului: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!” să devină strigătul fiecăruia dintre noi, în relaţie cu Dumnezeu, prin care să obţinem vindecarea sufletească şi trupească Aici şi Dincolo.