Pocăința este o temă foarte importantă, centrală a predicii Mântuitorului Hristos. Atât Sfântul Ioan Botezătorul – dascăl al pocăinței prin excelență, cât și Mântuitorul Hristos își încep propovăduirea cu un îndemn foarte ferm și stăruitor la pocăință. Evanghelia ne spune că amândoi folosesc aceleași cuvinte când propovăduiesc pocăința: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt 3, 2 și 4, 17). Pocăința este invocată din perspectiva iminenței venirii Împărăției Lui Dumnezeu, a apropiatei întâlniri cu Dumnezeu. Aceasta se declanșează în om și se adâncește pe măsura apropierii de Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu este mai aproape cu atât pocăința se manifestă mai puternic, este mai adevărată, mai autentică, mai vie.
Dumnezeieștile Evanghelii ne spun ce este Împărăția lui Dumnezeu și, lucru foarte important, că Împărăția lui Dumnezeu presupune o apropiere extraordinară de mare și de intimă a omului de Dumnezeu, până într-acolo încât se proclamă adevărul esențial că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul omului (Lc 17, 21). Acest cuvânt al Mântuitorului Hristos subliniază această apropiere, această intimitate care îl apropie pe om de Dumnezeu atât de mult încât nu mai rămâne nici o distanță între ei, omul nu mai este exterior dumnezeirii, ci se îmbracă în Hristos prin botez (Gal 3, 27). De aceea pocăința „nu mai e condiționată de apropiere, ci de însăși prezența Împărăției Lui Dumnezeu, prin persoana și lucrarea Sa: <iată, a ajuns la voi Împărăția Lui Dumnezeu> (Mt 11, 28) care trebuie să fie nu în afara, ci <înlăuntrul vostru> (Lc 17, 21) … ea vizează schimbarea, transfigurarea sufletească”[1]. Așadar pocăința privește lăuntrul omului, inima lui și nu poate fi redusă la anumite gesturi exterioare, reci. Această zbatere lăuntrică, dătătoare de viață o surprinde zugravul Toma în viața a două personaje sfinte din istoria mântuirii noastre și anume Prorocul David și Sfântul Apostol Petru.
Prorocul David
Pocăința lui David este reprezentată în camera mormintelor, care a fost pictată, se pare, de către Marcu, ucenicul marelui zugrav[2] și este integrată în registrul Minunilor Sfântului Arhanghel Mihail. Pictorul concentrează într-o singură scenă aproape două capitole din Cartea a doua a Regilor, capitolele 11 și 12, 1-25. Aici este prezentată drama iubirii păcătoase a lui David care se îndrăgostește de Batsheba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul. David pune la cale uciderea lui Urie pe câmpul de luptă pentru a putea să o ia pe Batșeba de soție. Însă acest lucru nu-i place lui Dumnezeu care trimite pe prorocul Natan spre a-l mustra. Acesta îi spune lui David o pildă despre doi oameni unul bogat cu multe vite mari și mici și altul sărac care nu avea decât o oiță care crescuse împreună cu copiii lui, dormise la sânul lui și era pentru el ca o fiică. Însă când vine un călător la omul bogat, acesta nu se îndură să jertfească una din oile sau vitele sale și a luat oița săracului pe care a gătit-o pentru oaspete. Și atunci David plin de mânie rostește sentința: “omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte” iar “pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, … pentru că n-a avut milă” (II Regi, 12, 5-6). Atunci Natan îi spune lui David că el este omul care a făcut aceasta. Deși Dumnezeu îl izbăvise din mâna lui Saul și i-a binecuvântat viața, el a făcut această nedreptate nesocotind-L pe Dumnezeu.
Atunci “David, dumnezeiescul părinte, de a și greșit oarecând îndoit, … cu săgeata desfrâului săgetîndu-se, și cu sulița robindu-se pentru pedeapsa uciderii”[3] plin de amărăciune și cuprins de durere a mărturisit: „Am păcătuit înaintea Domnului” (II Regi, 12, 12). Văzând pocăința lui David Dumnezeu îl iartă și îi Dăruiește viață: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan, și tu nu vei muri” (II Regi, 12, 13). Ceea ce observăm în această relatare biblică este faptul că atunci când David a perceput cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adresat altei persoane, urmarea păcatului era inevitabil – moartea. Când însă David primește Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adresat propriei persoane și îl însușește, acesta naște în sufletul său durere, părere de rău pentru păcatul său și atunci urmarea acestei atitudini înlătură pedeapsa lui Dumnezeu moartea și aduce viața.
Pictorul surprinde într-o singură scenă momentul pocăinței lui David, punctul de maximă intensitate și dătător de viață, care aduce împăcarea cu Dumnezeu. Având pe fundal zidurile unei cetăți, prorocul David este înfățișat lângă un tron împărătesc pe care se află o pernă roșie, semn al regalității. Această regalitate este subliniată de prezența, pe capul său, a coroanei aurite, împodobită cu pietre scumpe. Însă el nu șade pe tron – ca imagine a puterii – ci în chip de smerită pocăință își pleacă fruntea până la pământ având mâinile împreunate în chip de rugăciune, cerând mila lui Dumnezeu, singura care poate să șteargă și spele toată fărădelegea (Ps 50). Prorocul Natan este în picioare, imediat după momentul dialogului său cu David. Acesta este îndreptat cu fața spre Arhanghelul Mihail iar cu mâna dreaptă întinsă spre el îi prezintă pocăința celui căzut întru fărădelegi.
Deși Arhanghelul Mihail are sabia ridicată gata să pedepsească păcatului David, aceasta nu mai coboară pentru că pocăința izvorâtă din „inima înfrântă și smerită” (Ps 50, 18) are darul de a întoarce mânia lui Dumnezeu în milă. Expresia acestei dureri pe care o lasă păcatul în urma lui este cristalizată in Psalmul 50, o lecție de adâncă pocăință preluată și în imnografia Postului Mare de către Sfântul Andrei Criteanul: “Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! De două păcate a plâns David, … acela așternutul cu lacrimi și-a udat, iar eu nici o picătură nu am. Deznădăjdui-tu-m-am și mă rog: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”[4]. El devine pentru noi dascăl al pocăinței sincere, fierbinți și în același timp dătătoare de speranță pentru că ea aduce nu doar iertarea păcatelor: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps 50, 9) ci și împăcarea cu Dumnezeu: „auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite”. În felul acesta căderea cumplită devine prilej de a te așeza în lucrarea de mântuire a lumii, de afirmare și de lărgire a Împărăției Lui Dumnezeu în lume: „Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce” (Ps 50, 14).
Apostolul Petru
Pocăința lui Petru în urma întreitei sale lepădări de Hristos în curtea arhiereului este așezată în naos, prin însăși mâna marelui zugrav de la Suceava, Toma – „magister in diversis artibus”[5]. Această dramă a lepădării lui Petru a fost consemnată de toți cei patru evangheliști: Matei 26, 69-75, Marcu 14, 66-72, Luca 22, 55-62 și Ioan 18, 16-27.
În mijlocul dramei prinderii și judecării Mântuitorului, când Acesta se afla în curtea arhiereului, evangheliștii au surprins fragilitatea și neputința firii omenești. Petru, cel care cu doar câteva versete în urmă îi promitea Mântuitorului că nu se va lepăda de El nici chiar de va rămâne singurul (Mt 26, 34-35), îl vedem că sub presiunea fricii se leapădă de trei ori de Mântuitorul. Evanghelistul Matei prezintă lepădarea lui Petru ca un adevărat crescendo: mai întâi îi spune slugii acuzatoare că nu știe despre ce vorbește (v 70), urmând să afirme direct că nu îl cunoaște „pe omul acesta” (v 72). În cele din urmă ajunge să se blesteme și să se jure tăgăduind că l-ar fi cunoscut pe Iisus (v 74). Însă imediat ce aude cocoșul cântând și își amintește de cuvintele Mântuitorului, conștientizează adâncimea păcatului și pe măsura acestei adâncimi își așează pocăința plângându-și păcatul cu amar (Mt 26, 75): „De trei ori tăgăduindu-Te Petru, îndată a cunoscut ceea ce s-a zis lui; dar Ți-a adus Ţie lacrimi de pocăință. Doamne, fii mie milostiv și mă mântuiește pe mine!”[6].
În programul iconografic de la Humor scena lepădării lui Petru și a pocăinței sale este așezată în ciclul pătimirilor Mântuitorului, pictate în friză continua, căruia pictorul îi consacră registrul principal al naosului. În acest registru faptele biblice sunt reprezentate în flux continuu fiind „cea mai importantă și mai concludentă parte din ansamblul picturilor care decorează naosul”[7]. Scena este așezată pe peretele de miazăzi și într-un spațiu compact, Toma așează cele trei lepădări ale lui Petru înfățișându-l în toate cele trei ipostaze: în fața slujnicei care îl introduce în curtea arhiereului, în fața focului, dar și în straie de galilean, cele care îl vădesc a fi apropiat al Mântuitorului. Chiar deasupra, este reprezentat cocoșul care îi aduce aminte lui Petru că Mântuitorul știa dinainte că se va lepăda de trei ori de El (Mt 26,75): „Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, fiind întrebat de o slujnică, s-a lepădat de Tine, Domnul, nu numai precum ai zis, ci precum ai știut, Cel ce toate le știi”[8].
Fin teolog, prin mijloacele de expresie folosite Toma arată cocoșul ca fiind declanșatorul pocăinței lui Petru. El este așezat pe un stâlp deasupra scenei celor trei lepădări, prin vizibilitatea lui arătându-se faptul că avea să marcheze un eveniment important. Culoarea roșie scoate în evidentă dramatismul situației. El privește insistent spre Petru care își plânge păcatul purtând în privirea sa parcă privirea Mântuitorului care cu câteva versete înainte îi spusese – îndurerat – lui Petru că se va lepăda de El de trei ori după care va cânta cocoșul. Toma își pune toată priceperea sa în slujba exprimării durerii lui Petru. Acesta, îndurerat, pare că nici nu poate să stea pe picioare ci se sprijină de o masă. O piesă de îmbrăcăminte îi leagă mâna dreaptă de gât restrângându-i libertatea și sugerând în felul acesta robia în care te așează păcatul. El este plecat, cu fruntea rezemată în mâna stângă în timp ce ochii săi îi sunt închiși. În felul acesta pictorul arată că Petru pare a fi înțeles că a pierdut totul; a pierdut sensul vieții, L-a pierdut pe Hristos. Însă delicatețea scenei ne arată că Petru nu-și pierde credința în iubirea iertătoare și dătătoare de viață a lui Hristos, lucru mărturisit de Evanghelistul Ioan în scena reașezării în apostolat a lui Petru după ce acesta își mărturisește de trei ori (o dată pentru fiecare lepădare) iubirea pentru Hristos. Această mărturisire culminează cu momentul în care Petru își arată inima deschisă înaintea Mântuitorului: „Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc” (In 21, 17). Prin reprimirea în apostolat ca păstor al „oilor Mele” (v 15-17) Mântuitorul îi spune lui Petru că va trebui să-i iubească turma așa cum a iubit-o El, adică până la capăt, până la moarte și cruce. Altcineva îl va încinge și-l va duce unde nu îi este voia dar atunci se va întâlni cu Hristos, pe cruce, la marginea Romei. Aceasta este dragostea pe care Iisus o trezește în inima lui Petru, dragoste din care Petru va trăi până la această întâlnire.
Fragilitatea, delicatețea acestui moment de întoarcere este prezentat de Toma în antiteză în momentul spânzurării lui Iuda care nu mai are puterea lui Petru de a se întoarce și deznădăjduit alege calea suicidului. Pictorul îl prezintă pe Iuda spânzurat de frunza unui palmier, lucrul imposibil, sugerând în felul acesta că deznădejdea nu este o stare naturală a omului și că omul nu a fost creat spre moarte, că moartea omului ca urmare a păcatului este un accident.
Vedem cum prin pocăința sinceră „omul își poate recâștiga strălucirea sa dintru început”[9] dobândind nu doar iertarea păcatelor ci și reînfierea fiind reașezat în starea cea dintâi. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază și el puterea tămăduitoare și recuperatoare a pocăinței care salvează pe cel pierdut și aduce la viață pe cel căzut în moartea păcatului. Ba mai mult, pocăința are darul de a întări iubirea de Dumnezeu caci celui ce i se iartă mult, mult iubește (Lc 7, 47): „pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași dumnezeirii tale făcându-i fără pizmuire; și – lucru străin de gândurile îngerești și omenești – vorbești cu ei de multe ori, ca și cu niște prieteni ai tăi adevărați”[10].
Întru nădejdea acestei prietenii adevărate să cinstim pe acești dascăli ai pocăinței nu doar adresându-le rugăciuni și cântări ci mai ales urmând calea vieții lor luminată de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu și pocăință sinceră, izvorâtă întru zdrobirea inimii.
Pr. Felician Buzilă
Bibliografie
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019;
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012;
***, Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983
Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Trilogia Cuvântului. Predici la Duminicile de peste an, Editura Crimca, Suceava, 2022;
Ciobanu, Radu, Nemuritorul albastru, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2012
Drăguț, Vasile, HUMOR, Editura Meridiane, București, 1973.
[1] Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Trilogia Cuvântului, p 243
[2] Radu Ciobanu, Nemuritorul albastru, p 292
[3] Triodul, Canonul cel Mare, Joi în săptămâna 5 din Post, Cântarea 7, p 370
[4] Triodul, Sedelnele Octoihului, Glas 2, Marți la Utrenie, Sedealna 2, p 611
[5] Radu Ciobanu, Nemuritorul albastru, p 46
[6] Triodul, Antifonul 7, glas 8, Denia de Joi seara, p 529
[7] Vasile Drăguț, Humor, p 11
[8] Triodul, Pavecernița mică din Sfânta și Marea Joi, Cântarea 5, troparul 5, p. 603
[9] Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Trilogia Cuvântului, p 264
[10] Liturghier, Rugăciunea a șaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog, din Rugăciunile înainte de Dumnezeiasca Împărtășanie, p 361