Începând cu data de 1 Decembrie 1918, tricolorul a devenit simbolul unității și al independenței tuturor românilor.
Nu l-a impus cineva în mod arbitrar, ci faptul că atunci, la Alba-Iulia, sub faldurile steagului tricolor, mulțimile proclamau Marea Unire, a fost mărturia văzută că poporul a străbătut o lungă perioadă istorică de jertfe și de lupte până a ajuns să-și împlinească visul secular, adumbrit de statornica sa credință în Sfânta Treime, cele trei culori simbolizând, de fapt, cele trei provincii românești, adunate sub semnul aceleiași unități de neam și de credință străbună.
Drapelul reprezintă cel mai statornic simbol al istoriei unui popor. Acest simbol tăcut, dar plin de înțelesuri, ne amintește atât de trecutul, cât și de prezentul și viitorul neamului și al țării; este asemenea unui stâlp de foc ce ne călăuzește, iar culorile și emblema lui ne dau identitatea.
Romanii aveau ca emblemă acvila, pasăre heraldică, simbol al vitejiei și curajului, iar dacii aveau capul de lup, simbol al curajului în fața morții, steag preluat și de români în timpul cnezatelor lui Gelu, Glad, Menumorut, Litovoi și Dobrotici și folosit până în vremea întemeierii statelor medievale românești, printr-un Basarab și printr-un Bogdan, asigurându-i, astfel, temeinicia continuității.
Prapurul Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt avea icoana Sfântului Gheorghe, înconjurat de doi îngeri, stând în jilț și supunând cu picioarele Levantul otoman reprezentat de balaurul cu trei capete, iar steagul lui Mihai Viteazul avea emblemă imaginea acvilei negre, așezată pe un ienupăr și purtând în cioc crucea patriarhală de culoare roșie. Este cunoscut faptul că, după înfrângerea de la Mirăslău, Mihai Viteazul nu s-a retras până când nu i s-a adus drapelul țării, care întruchipa unirea Munteniei, Transilvaniei și a Moldovei.
În vremea acestui viteaz voievod, dar și în anii lui Brâncoveanu și Cantemir, steagul însemna o legătură simbolică atât cu trecutul de luptă, cât și cu nădejdea în viitorul acestui neam.
O etapă importantă din istoria tricolorului începe cu prezența culorilor naționale pe drapelul primei reprezentanțe naționale din istoria modernă a României: Adunarea Norodului din vremea Revoluției din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Acest steag al libertății și al redeșteptării naționale, țesut din mătase albă, la Mănăstirea Antim din București, înfățișa pe Sfânta Treime flancată în dreapta și în stânga de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și de Sfântul Teodor Tiron, patronul domnului din Vladimir. Drapelul a fost sfințit de vlădica Ilarion, Episcopul Râmnicului, cunoscut sfetnic al domnului.
Tricolorul românesc a fost consacrat ca Steag național, cu prilejul celei de-a doua Adunări Naționale de la Blaj, din 3 mai 1848. Mai târziu, în anul 1866, în prima Constituție a României, cele trei culori — roșu, galben și albastru — au fost confirmate și consacrate în termeni juridici ca fiind culori naționale. Trei ani mai devreme, în 1863, cu prilejul aniversării a 15 ani de la lupta din Dealul Spirii, Alexandru Ioan Cuza spunea: „Drapelul este România; drapelul este trecutul, prezentul și viitorul: este istoria întreagă a României”. Începând cu data de 1 Decembrie 1918, tricolorul a devenit simbolul unității și al independenței tuturor românilor.
Nu l-a impus cineva în mod arbitrar, ci faptul că atunci, la Alba-Iulia, sub faldurile steagului tricolor, mulțimile proclamau Marea Unire, a fost mărturia văzută că poporul a străbătut o lungă perioadă istorică de jertfe și de lupte până a ajuns să-și împlinească visul secular, adumbrit de statornica sa credință în Sfânta Treime, cele trei culori simbolizând, de fapt, cele trei provincii românești, adunate sub semnul aceleiași unități de neam și de credință străbună.
Cât despre drapelul de luptă, trebuie să spunem că este sinteza tuturor valorilor materiale și spirituale ale acestui popor. Gloria armatei noastre se reazămă pe piedestalul nenumăratelor fapte de eroism, înscrise cu jertfe de sânge în lupta cu cei care au încercat de nenumărate ori să ne lase fără identitate de credință și țară.
Drapelul este și va fi simbolul unității, al suveranității și independenței naționale a României, dar și al credinței ortodoxe, prin care s-a afirmat această „latinitate orientală”, așa cum spune istoricul Radu Vulpe: „Dacă n-am fi fost creștini, astăzi nu mai eram români; că ne-am fi putut creștina mai târziu ne stă mărturie istoria popoarelor din jurul nostru, cărora nu le-a mai rămas decât numele strămoșilor”.