Din mărturiile documentelor istorice, aflăm că în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, mai precis în anul 1560, preotul Mihul din Siret, însoţit de un grup de români iobagi pribegiţi din Ardeal, după ce a primit de la pârgarii Siretului o bucată de teren din păşunea târgului, ridică în acel loc o biserică de lemn, biserică ce ulterior apare în documente ca fiind Schitul Sf. Onufrie metoh al Mănăstirii Putna.
După mazilirea domnitorului Gheorghe Duca, de către sultanul Mehmed al IV -lea în urma expediţiei asupra Cameniţei din vara anului 1672, boierilor Ţării Moldovei li s-a îngăduit să-şi aleagă domn, în august, un boier de ţară, şi anume pe clucerul Ştefan Petriceicu, fiul marelui vornic Toader Petriceicu. Cronica anonimă a Moldovei îl caracteriza astfel om bun şi de cinste … bun chivernisitor ţărâi şi cinstiia pe boieri, foarte multă cinste dându-le.
Pentru Moldova începea o perioadă foarte grea, perioadă care va dura până la Pacea de la Carlovăţ(1699). Moldovenii, aşa cum relata Miron Costin marelui vizir, nu erau bucuroşi cu lăţirea împărăţiei otomane peste ţara loc – iar peste ţara no<a>stră nu ne pare bine să să lăţască– aflată în pericol de a fi transformată în paşalâc, fiind înconjurată de stăpâniri turceşti, obligată de-acum înainte pentru întreţinerea garnizoanei turceşti şi a altor trupe din Podolia.
Noul Paşă de Cameniţa a început încă din primăvara anului 1673 să folosească haraciul Moldovei, pe care a pretins să-l ducă la Poartă, pentru plata lefurilor garnizoanei sale, a luat Moldovei vama de la Hotin, obligând pe localnicii moldoveni la tot felul de contribuţii, încât aceştia şi-au părăsitlocuinţele, fugind în alte ţări.
Biruinţa polonă de la Hotin, din 30 octombrie/10 noiembrie 1673 nu a schimbat soarta Podoliei, care a rămas mai departe în stăpânirea turcească. O parte din boierii moldoveni, în frunte cu marele vornic al Ţării de Jos, Miron Costin, l-au părăsit pe Ştefan Petriceicu, şi s-au îndreptat spre Galaţi pentru a-l întâmpina pe noul domn numit de sultan, pe Dumitraşcu Cantacuzino (1673 – 1675), fostul capuchehaie. Cealaltă parte din boierii moldoveni, mai ales cei din casa lui Ştefan Petriceicu, în frunte cu puternicul neam al Hajdeilor din ţinutul Hotin, l-au urmat pe fostul domn, care s-a retras în Polonia, unde împreună cu Constantin Şerban, a cerut protecţia ţarului moscovit Alexei Mihailovici.
Din acest moment, sublinia mai târziu Dimitrie Cantemir, Poarta a hotărât să nu mai numească niciodată domn un moldovean, ci un grec, cu casa şi familia la Constantinopol.
În această perioadă, atât de agitată, domnitorul Ştefan Petriceicu, cunoscut în istoria Moldovei ca Ştefan al IX -lea, construieşte pe locul vechiului schit de lemn de la Mănăstioara – Siret, actuala biserică de piatră, aşa după cum arată şi textul pisaniei însoţit de stema Moldovei, amplasat deasupra uşii de acces în pronaos. Iată conţinutul sumar al pisaniei Această biserică a zidit-o Io Ştefan Petriceicu Voievod cu soţia sa Maria în anul 7181 (1673).
Aşadar acum 350 de ani în biserica cu hramul Sf. Onufrie veneau la slujba de târnosire a bisericii de către mitropolitul Dosoftei, domnitorul ţării Moldovei Ştefan Petriceicu şi doamna Maria, fiica vistiernicului Gheorghe Catargi, însoţiţi de boierii credincioşi şi de oamenii locului.
S-a pus întrebarea pe deplin justificată de ce acest hram a fost stabilit pentru biserică. Potrivit tradiţiei, acest hram a fost ales după Mănăstirea Sf. Onufrie din Lavriv – sec. XIII, situată la 20 km faţă de graniţa actuală a Ucrainei cu Polonia, în mijlocul Carpaţilor Nordici, unde domnitorul Ştefan Petriceicu este pomenit printre ctitori şi unde este şi înmormântat în 1690, având în vedere faptul că acolo domnitorul a primit pământuri din partea polonilor după mazilirea sa de către turci.
Această biserică despre care regretatul istoric de artă Vasile Drgăuţ avea să afirme că este o replică a Putnei, la proporţii mai mici, dar de o notabilă frumuseţe, este construită din piatră, are plan treflat şi ziduri groase de 1,40 – 2,00 m.
Mărturiile documentare vorbesc despre faptul că domnitorii Mihai Racoviţă, Constantin Racoviţă, între anii 1703 – 1757 întăresc şi dăruiesc lăcaşului de închinare o serie de terenuri, parte din ele azi aflându-se în satele Negostina şi Pădureni.
În timpul stăpânirii habsburgice Schitul a fost desfiinţat, iar biserica a devenit biserică parohială, iar averea schitului avea să fie trecută în seama administraţiei fondurilor şi moşiilor statului din Lemberg.
Biserica a cunoscut o serie de restaurări în răstimpul 1899 – 1921, 1987 – 1990, menţionând faptul că încă din 1919 a fost declarată monumnt istoric.
Prin reînfiinţarea Mănăstirii Sf. Onufrie – Mănăstioara, din încredinţarea şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, suntem pe deplin încredinţaţi că prezenţa unei obşti monahale bine închegate în zonă va fi un reper în formarea culturală şi duhovnicească a localnicilor şi a pelerinilor.