Arhanghelul Gavriil îi vesteşte Fecioarei ceva ieşit din rânduiala firii – Întruparea lui Hristos. Iisus nu are tată după firea Lui omenească, ci întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a consumat prin iconomia lui Dumnezeu. Iisus nu este copilul lui Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul că un prunc a fost născut dintr-o fecioară care şi după naştere a rămas fecioară. Aceasta şi motivează uimirea nestăpânită a Fecioarei Maria: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Praznicul de astăzi este unul dintre cele mai vechi praznice atestate scripturistic, patristic şi istoric. Scripturistic, el este legat de plinirea vremii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4, 4). Istoric, cel mai probabil acest praznic a apărut în urma Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Patristic, referiri la acest praznic se găsesc în cuvântările rostite de patriarhul Proclu al Constantinopolului (434-446) şi de episcopul Vasile de Seleucia (432-458).
În Apus, prima menţiune privind praznicul Bunei Vestiri se găseşte la papa Gelasius (†496). Sărbătoarea s-a generalizat însă în timpul papei Grigorie cel Mare (†604). Alte menţiuni se găsesc în actele Sinodului de la Toledo (656) şi ale Sinodului Trulan de la Constantinopol (692).
Ca zi de prăznuire, Bisericile din Galia şi Milano prăznuiau Buna Vestire pe 5 ianuarie, iar Biserica din Spania, pe 18 decembrie. Ritul galican şi cel mozarab prăznuiau Buna Vestire de asemenea pe 18 decembrie. Diferenţele de sărbătorire în Biserica Apuseană au durat până la începutul secolului al XI-lea. Astăzi, Buna Vestire este celebrată şi în Apus la 25 martie.
În Răsărit, ziua de 25 martie a fost consfinţită după fixarea Naşterii Domnului la 25 decembrie. Doar armenii serbează Buna Vestire pe 7 aprilie, prăznuind – după cum ştim – Naşterea Domnului pe 6 ianuarie, odată cu Epifania.
Vechile martirologii indică pentru acest mare şi sfânt praznic închinat Maicii Domnului ziua de 25 martie, apropiată echinocţiului de primăvară, considerând-o ziua creării şi căderii lui Adam. De aceea, întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului trebuiau să fie în aceeaşi perioadă.
Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat nestingherit după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), sinod la care a fost condamnată erezia lui Nestorie şi s-a formulat esenţa doctrinei mariale ortodoxe, prin recunoaşterea rolului Sfintei Fecioare în întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a făcut-o pe Maica Domnului chivot sfinţit al lui Dumnezeu; de aici şi pururea fecioria ei, proclamată la Sinodul al V-lea Ecumenic, de la Constantinopol (553).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat cu omul dacă nu ar fi căzut în păcat? Părintele Dumitru Stăniloae spune că „în acest caz, omul ar fi înaintat aşa de mult în unire cu Hristos prin întregimea fiinţei sale, – trup şi suflet –, încât Fiul lui Dumnezeu ar fi devenit ipostasul ei (al fiinţei) fundamental, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu”.
Întruparea a fost anticipată de Dumnezeu prin pana prorocului Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7, 14). Dumnezeu a trimis „la plinirea vremii” pe Fiul Său, născut din femeie, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere (cf. Galateni 4, 4-7). Deci, în ecuaţia mântuirii a fost nevoie de intervenţia femeii, întruchipată în persoana Maicii Domnului, care este deodată Maică şi Fecioară.
Însă Cel a Cărui obârşie „este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1-2) nu S-ar fi putut întrupa şi naşte fără o consultare prealabilă a libertăţii Maicii Domnului, chiar dacă ea a fost aleasă să Îl nască pe „Fiul Celui Preaînalt” (Luca 1, 32). Nedumerirea ei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34) a fost convertită în: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38).
Steaua prezisă de Valaam – „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov” (Numerii 24, 17) – a răsărit din Fecioara Maria. Planul lui Dumnezeu urma să se împlinească, dar în funcţie de acceptul Maicii Domnului.
La salutul îngerului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1, 28), Maria a fost cuprinsă de uimire. Chiar s-a întrebat: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”( Luca 1, 29). Era la rugăciune, întocmai cum anticipase prorocul Daniel (9, 21). Nu prea înţelegea ce i se întâmplă şi, mai ales, nu putea înţelege cum ar putea firea să se prefacă.
Pe fondul acestei nedumeriri, Arhanghelul Gavriil îi vesteşte întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1, 30-33). Abia acum a înţeles că ea este preferata lui Dumnezeu.
Desigur, fecioria în maternitate a Maicii Domnului va fi înţeleasă abia după Învierea lui Hristos.
De remarcat este faptul că îngerul îi vesteşte ceva ieşit din rânduiala firii – Întruparea lui Hristos. Iisus nu are tată după firea Lui omenească, ci întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a consumat prin iconomia lui Dumnezeu. Iisus nu este copilul lui Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul că un prunc a fost născut dintr-o fecioară care şi după naştere a rămas fecioară. Aceasta şi motivează uimirea nestăpânită a Fecioarei Maria: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34).
În această întrebare ea întrevede, spune părintele Galeriu, o nouă cale, o dezlegare divină. Se află în faţa momentului unic în istorie numit „plinirea vremii”. Această încredinţare îi sporeşte încrederea în cele spuse ei de înger: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35).
Acum înţelege Maica Domnului marea chemare a lui Dumnezeu de a participa la iconomia mântuirii: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi.” (Ioan 1, 14). Acest adevăr l-a primit şi înţeles Fecioara Maria, şi prin ea, şi noi cei care prăznuim Buna Vestire.
În cuvântul îngerului este cuprinsă întreaga Revelaţie a Întrupării. Prin naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, prin coborârea Duhului Sfânt asupra ei, prin umbrirea ei de către Tatăl Care a ales-o, istoria omenirii capătă sens.
Răspunsul: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38) revelează puterea slujitoare a Fecioarei Maria. În aceste cuvinte stă dovada credinţei şi smereniei ei. O credinţă care trece dincolo de legile firii.Fecioria ei se arată a fi disponibilă voinţei înnoitoare a Creatorului. Este semnul legământului întregii omeniri cu Fiul lui Dumnezeu; mai mult, răspunsul ei este răspunsul întregii omeniri. De aici şi afirmaţia Sfântului Ambrozie: „Hristos este rodul nostru al tuturor”.
Fecioara înţelege taina: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Pe fondul acestui consimţământ, exprimat prin „fie” al Maicii Domnului, are loc întruparea. Duhul Sfânt îi dă puterea de a naşte. În trupul Fecioarei coboară Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, după ipostas, prin lucrarea Duhului Sfânt, Cel Care este nedespărţit de Cuvântul. Astfel, Fecioara îşi află sensul fecioriei sale în maternitatea divină.
„Fie” al Maicii Domnului, tâlcuiește părintele Galeriu, anticipează acel „mă unesc cu Hristos” de la Botezul nostru. Adumbrirea Sfântului Duh prin Care Hristos ia chip, viaţă divino-umană în ea, – afirmă din nou părintele Galeriu –, ne este nouă „pecetea darului Duhului Sfânt”, pecete prin care se întipăreşte chipul lui Hristos în noi şi pe care o primim prin Mirungere.
Însă orice lucrare divină se confirmă prin martori. În această cheie trebuie să înţelegem de ce îngerul i-a spus Fecioarei Maria: „Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Luca 1, 36-37). Atunci, Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta, pentru ca împreună să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocaţiei. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt (Luca 1, 41-42).
De remarcat este faptul că la întâlnirea cu Logosul întrupat pruncul a săltat în pântecele mamei sale. El, Ioan, a simţit în glasul Mariei rezonanţa glasului Fiului lui Dumnezeu. Atât Elisabeta, cât şi pruncul acesteia au simţit glasul Cuvântului. Iar Elisabeta plină de Duhul Sfânt a rostit revelator: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42 – 43).
Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul Sfânt, a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (cf. Apocalipsa 12, 1). Mai mult, a numit-o „Maica Domnului”. Acest nume, inspirat Elisabetei de Duhul Sfânt, va rămâne pentru totdeauna, în Biserică, numele consacrat al Fecioarei Maria.
În loghionul cuvântării sale, Elisabeta o fericeşte pentru că „a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 46). O fericeşte pentru că a crezut posibil imposibilul.
Cântarea Maicii Domnului: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa. Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.” (Luca 1, 46-55) îşi are izvorul de inspiraţie în Hristos, Care sălăşluia în ea.
În acest imn îi mulţumeşte mai întâi lui Dumnezeu că a preferat-o pentru a sluji tainei întrupării Lui, care-i aduce atât mântuirea, – ei şi întregului neam omenesc: „Mântuitorul meu” –, cât şi fericirea sau proslăvirea de care se va bucura din partea tuturor neamurilor: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
De altfel, această preacinstire i-a fost adusă mai întâi de Arhanghelul Gavriil, care a salutat-o cu cuvintele: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1, 28).
Apoi, Sfânta Fecioară Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru lucrurile mari pe care le-a făcut sau i le-a dăruit. A făcut-o – mai presus de toate – Maică a Lui, însă fără ca prin zămislire să-şi piardă fecioria, adevăr glăsuit anticipat de profeţi: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.” (Iezechiel 44, 1-2); sau, rugul care „ardea, dar nu se mistuia” (Ieşirea 3, 2); sau „o piatră desprinsă, dar nu de mână” (Daniel 2, 34); sau lâna întinsă de Ghedeon, care nu s-a udat şi a rămas uscată (cf. Judecătorii 6, 37-38).
Prin intermediul Maicii Domnului, Hristos a evidenţiat toate virtuţile pe care Dumnezeu le-a aşezat în om şi a demascat impostura, a risipit pe cei mândri, a răsturnat pe cei puternici, preferându-i pe cei smeriţi; a umplut de bunătăţi veşnice pe cei flămânzi şi i-a izgonit pe cei bogaţi în răutăţi şi goi de fapte bune, împlinind astfel făgăduinţele Sale, date lui Avraam şi seminţiei lui până în veac.
În Maica Domnului, prin întruparea şi naşterea Mântuitorului, s-a realizat tot ce se putea realiza spre folosul omului – sfinţenia. De aceea am putea spune că întruparea şi, respectiv, naşterea lui Hristos sunt minuni mai mari chiar decât cea a facerii lumii. În actul întrupării şi al naşterii lui Hristos stă ascunsă însăşi taina răscumpărării noastre din robia păcatului.
Fie ca acel „fie” al Maicii Domnului să devină un permanent „fie” al nostru în relaţie cu Dumnezeu, de la Care să primim un „fie” în Ziua Judecăţii.