Sărbătoarea Soborul Maicii Domnului a fost singura sărbătoare închinată Născătoarei de Dumnezeu despre care se vorbea înainte de secolul al IV-lea și despre care patriarhul Proclu al Constantinopolului i-a vorbit lui Nestorie, în anul 429. De altfel, este o sărbătoare respectată și de sirienii monofiziți (iacobiți), ceea ce înseamnă că ea datează cel puțin din secolul al V-lea, când aceștia s-au desprins de ortodocși. Liturgiștii o privesc drept un pandantiv al sărbătorii similare, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, de pe 7 ianuarie.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Spre deosebire de ceilalți sfinți, cărora li se prăznuiește liturgic doar ziua strămutării la cele veșnice —excepție făcând Sfântul Ioan Botezătorul, precum și sfinții pentru care s-au înscris în calendare/sinaxare și zilele strămutării sau aflării moaștelor lor — Maica Domnului este sărbătorită de mai multe ori pe parcursul unui an bisericesc, prin praznice care comemorează nu doar adormirea ei, ci și alte momente din cursul vieții și chiar unele dintre minunile săvârșite prin rugăciunile ei după adormirea și înălțarea la cer. Întrucât unele sărbători sunt legate și de persoana Mântuitorului (BunaVestire), ele au fost numite împărătești; deopotrivă, Maica Domnului însăși a fost numită „împărăteasă și doamnă”. Unele sărbători își au o sorginte nou-testamentară, iar altele au fost enumerate încă din primele scrieri creștine, cum este cazul Constituțiilor Apostolice (cartea V, cap. 13 și cartea VIII, cap. 33). Desigur, mai sunt și cele care au fost consemnate numai în cărțile necanonice, numite apocrife, cum ar fi Protoevanghelia lui Iacov ori Evanghelia lui Toma.
Sărbătorile Maicii Domnului, fie cele împărătești: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) și Adormirea Maicii Domnului (15 august), fie cele fără ținere, scolastic vorbind, deși și ele se prăznuiesc liturgic, mai ales acolo unde este hram: Soborul Maicii Domnului (26 decembrie), Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Izvorul Tămăduirii (în vinerea Săptămânii Luminate), Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă (2 iulie), Punerea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august) și Pomenirea unei minuni a Maicii Domnului (1 septembrie), iau amploare mai ales după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), sinod în care a fost condamnată învățătura lui Nestorie.
În Apus, ele capătă proporții abia din secolul al VII-lea, fiind preluate din Răsărit.
Cât privește sărbătoarea Soborul Maicii Domnului, ea a fost singura sărbătoare închinată Născătoarei de Dumnezeu despre care se vorbea înainte de secolul al IV-lea și despre care patriarhul Proclu al Constantinopolului i-a vorbit lui Nestorie, în anul 429. De altfel, este o sărbătoare respectată și de sirienii monofiziți (iacobiți), ceea ce înseamnă că ea datează cel puțin din secolul al V-lea, când aceștia s-au desprins de ortodocși. Liturgiștii o privesc drept un pandantiv al sărbătorii similare, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, de pe 7 ianuarie.
În secolul al VII-lea se face aluzie la sărbătoarea în discuție în Canonul 79 al Sinodului Trulan, care condamna obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului, prin împărțirea de „semidale” (pâini făcute din făină de grâu).
Sărbătoarea face amintirea persoanelor care au participat într-o formă sau alta la Nașterea Domnului. Colindele amintesc, pe de o parte, numele acestora, iar pe de altă parte, în versuri pline de delicatețe și gingășie, surprind atașamentul poporului român față de Născătoarea de Dumnezeu.
Colindele sunt asemenea icoanelor, adevărate mărturisiri de credință, întrutotul conforme mariologiei, hristologiei, soteriologiei, antropologiei și nu numai. Ele cuprind dogma întrupării, transfigurarea, mântuirea și îndumnezeirea omului; cuprind sintetic istoria mântuirii omului. Pruncul Iisus este dragostea lui Dumnezeu întrupată.
Urmărind cronologic firul evenimentelor, primul moment din viața Maicii Domnului descris în dogmatica populară a colindelor este călătoria spre Betleem și înfrigurarea cu care Fecioara Maria și Iosif au căutat un loc de găzduire. Dacă Sfântul Evanghelist Luca trece repede peste momentul călătoriei, determinată de recensământul poruncit de cezarul Augustus, sensibilitatea populară știe cât de anevoios este pentru o femeie căreia i se apropie sorocul nașterii orice drum, lung sau scurt. De aceea, imaginația autorilor colindelor a dezvoltat acest moment, brodând pe referința scripturistică întâmplări pline de mister. Ascultând descrierea călătoriei în colinde te simți cu sufletul aproape de tot ceea ce i se întâmplă Maicii Domnului, participi la suferințele și neliniștile ei, te înduioșezi văzând greutățile prin care a trecut ca apoi să te bucuri la vestea nașterii Pruncului Iisus. Drumul de la Nazaret până la Betleem străbate, în conștiința populară, plaiurile mioritice românești, întâlnind în drumul său izvoare, lanuri de grâne, răzoare cu flori, livezi înrourate sau copaci cu crengi uscate, așezări de oameni și de necuvântătoare.
De asemenea, colindul consemnează și lipsa de omenie a lumii care, fiind stăpânită de păcat, nu voiește să-L primească pe Dumnezeu, refuzând mântuirea: „Du-te, du-te și ne lasă/Că n-ai loc la noi în casă”.
Dumnezeu a venit pe pământ pentru că lumea fără Dumnezeu este ca un grajd plin cu necuvântătoare. S-a născut, nu într-un staul poleit și cu covoare orientale, ci într-un grajd adevărat, cu vite, cu paie și cu murdărie. Spune colindul: „Pat moale și scutece,/I-au dăruit vitele”. Oamenii L-au primit pe Dumnezeu cu reticență. De aceea, atât mântuirea, cât și îndumnezeirea omului este un proces de lungă durată, care se va continua până la sfârșitul veacului.
Relația om-natură are o semnificație aparte. Atitudinea omului de rând față de natură devine în colinde atitudinea Maicii Domnului. Astfel, anumiți copaci sau animale sunt blestemate, întrucât nu au fost sensibile la nevoile Maicii Domnului, în timp ce altele sunt binecuvântate. Plopul a fost blestemat pentru că prin freamătul frunzei sale, dar mai ales prin puțina sa umbră, nu a putut oferi un loc prielnic odihnei, unde Maica Domnului, obosită de greutatea drumului și de arșița soarelui, să dea naștere Pruncului Sfânt. Tisa este însă binecuvântată pentru umbra deasă pe care o oferă. În același mod, calul este blestemat, pentru zbuciumul și nechezatul său, în timp ce boul este binecuvântat pentru blândețea și cumințenia sa, la fel ca și oile. Interesant este faptul că Maica Domnului nu pedepsește în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu și al Fiului Său.
Steaua, vestitor al nașterii Mântuitorului, este prezentă în colinde, luminând și adeverind despre Pruncuțul „mititel, înfășățel” culcat în iesle. Prezenți sunt și păstorii, craii de la Răsărit, cetele îngerești, care îi cuprind toți în închinarea și bucuria lor pe cei ce cântă și pe cei ce ascultă colinda.
Colindele surprind pururea fecioria Maicii Domnului, dar și maternitatea ei divină – faptul incontestabil că ea este Născătoare de Dumnezeu. Imnografia ortodoxă cuprinde o bogată zestre de tropare, condace, axioane, acatiste și alte cântări închinate celei care a fost aleasă, pentru viața ei curată, să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.
Notele esențiale ale mariologiei ortodoxe au trecut și în colindele religioase, însă nu ca o teologie scolastică, ci într-un mod simplu, clar, accesibil, folosind atribute specifice cântărilor liturgice. Aceste atribute nu sunt puse sub semnul întrebării, ci sunt înțelese și primite prin credință. De înțelesul tainelor dumnezeiești trebuie să te apropii întotdeauna cu frică și cu cutremur. Tainele nu se supun raționamentelor, ci ele trebuie primite, repet, prin credință, ca pe un dar al lui Dumnezeu.
Colindele ce descriu momentul rămânerii Mântuitorului în templu, la vârsta de 12 ani, de sărbătoarea Paștilor, împrumută un aer de baladă, după modelul „Mioriței”: „Nu mi-ați văzut voiu,/Pe unde ați umblatu/De mi-ați colindatu/Pe Fiuțul Meu?”. Numai că accentul nu cade pe găsirea lui Iisus la templu și dialogul între El și Maica Sa, ci pe durerea și neliniștea mamei care își caută fiul, pe dragostea ei și conștiința că acest „Fiuț” este Dumnezeu. Colindele cântă faptul istoric așa cum s-a întâmplat.
Sensibilitatea și simțul poetic al autorilor populari îmbracă durerea sfâșietoare a Maicii Domnului în portul popular românesc autentic. Însă, în colindele noastre, nu numai Iisus și Maica Domnului sunt înfățișați cu chip românesc, ci și lui Dumnezeu Tatăl i-au pus în picioare opinci și pe spate desagi, i-au dat toiag în mâini, iar Sfântul Petru L-a însoțit ca să-L călăuzească și să-L păzească.
Calitatea de rugătoare și mijlocitoare a Maicii Domnului este surprinsă de asemenea în colinde. Maica Domnului nu numai că se roagă și mijlocește pentru noi, „ci ne dă ea însăși haruri și daruri, sau chiar toate bunătățile”. Cultul ortodox surprinde această realitate veșnic actuală. Zilnic este experiată întâlnirea cu Dumnezeu și cu Maica Domnului. Atât colindătorii, cât și cei colindați trăiesc în mod real taina Nașterii Domnului, Îl caută împreună cu păstorii pe Pruncul din iesle, Îi cântă împreună cu îngerii și Îi aduc daruri împreună cu magii.
În același timp, în colinde se prelungesc rugăciunile stăruitoare către Maica Domnului din timpul slujbelor bisericești, într-o liturghie cosmică: „D-auzi gazdă ori n’auzi/Toaca-n cer și slujba-n rai/Toaca-n cer cum o bătea/Slujba-n rai cum o făcea/Dumnezeu cum cuvânta/Maica Sfânta se ruga./Și să stai să tot privești/Cum făcea slujbe cerești/Îngerii ținând stâlpări/Cântau sfintele cântări”. Da, Maica Domnului este o permanentă rugătoare și mijlocitoare înaintea Fiului său, atât pentru oameni, cât și pentru restul creației!
Nu în ultimul rând, Maica Domnului este cinstită și ca Maică a Bisericii, fiind consacrate oblăduirii sale, pe lângă oameni, biserici și mănăstiri, spitale, azile, școli și grădinițe, case filantropice și sociale.