Conferință susținută în cadrul Sinaxei monahale cu stareții și starețele din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților – „Rugăciunea în Sfânta Scriptură” – Mănăstirea Putna, 4 octombrie 2022
„Rugăciunea este legătura dragostei care ne unește cu Dumnezeu,
deprinzându‑ne obișnuința convorbirii cu El
și inspirându‑ne iubirea de înțelepciune”[*].
Îmi revine sarcina de a lega ceea ce voi spune, cu cele pe care le‑ați auzit înainte despre rugăciunea în VT. Prin urmare, voi face o mică introducere, care să ilustreze modul în care voi aborda problema rugăciunii, așa cum poate fi înțeleasă ea, din paginile Noului Testament.
Este bine-cunoscut faptul că Sfânta Scriptură nu a fost „prima alegere” a lui Dumnezeu, iar omul s-ar fi putut hrăni cu „tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut 8, 3Mt 4, 4; Lc 4, 4), dar pentru că omul s-a îndepărtat de El, a pierdut și această capacitate de a relaționa în mod direct cu Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur arată că principala cauză pentru care am pierdut harul Duhului Sfânt – cel care ar fi trebuit să fi ținut locul Scripturii –, este necurăția inimilor noastre care au împiedicat ca acestea să fie scrise cu Duhul. Dumnezeu, spune Sfântul Ioan, „n‑a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu”[1]. Scriptura vine ca o compensare a faptului că omul a pierdut limpezimea și permeabilitatea, flexibilitatea inimii care i-ar fi facilitat dialogul direct cu Dumnezeu. Astfel, putem urmări dinamica relației dintre om și Dumnezeu, începând cu șederea omului în Rai – atunci când relația lui cu Dumnezeu era directă, nemijlocită – până acum, în Legea Harului. Vedem așadar că relația omului cu Dumnezeu suferă o primă îngroșare, devenind indirectă, mijlocită de zidire. Aici omul încă are acces la lucrarea directă a Lui Dumnezeu, Creația.
Problema devine însă din ce în ce mai gravă, pentru că omul însuși a început să se îngroașe prin păcat, mărind astfel distanța față de Dumnezeu. Este momentul în care Dumnezeu folosește (întoarce) această îngroșare în folosul omului, prin Sfânta Scriptură. Acum, cuvântul Său – care până atunci fusese foarte fin și mai mult intuitiv – începe să se îngroașe, căpătând o formă, aceea a unei scrisori de iubire. Dar pentru că omul s-a îndepărtat în mod constant, Dumnezeu introduce o altă etapă, trimițând pe Fiul Său Unul-Născut. Astfel, cuvântul Scripturii se îngroașă devenind Cuvântul – Logos‑ul, ceea ce face ca relația dintre om și Dumnezeu să intre într‑o nouă fază, de întoarcere la dialogul direct. Această întoarcere vine cu o schimbare de paradigmă și astfel ne îndreptăm către subțierea fără de care relația omului cu Dumnezeu s-ar fi îndreptat într-o direcție cu totul greșită. Pogorârea Duhului Sfânt face ca dialogul cu Dumnezeu să devină iarăși interior, prin rugăciune (pe care Însuși Duhul o săvârșește în noi – Rm 8, 26) și prin împărtășirea cu Hristos. Asta face ca și întoarcerea către Sfânta Scriptură să fie luminată de același Duh Sfânt, Care a și inspirat-o, ceea ce duce către o lectură purtând pecetea Lui, adică bucuria întâlnirii, a împărtășirii, a iubirii împărtășite. Acesta este modul prin care Dumnezeu ne cheamă să ne începem drumul de întoarcere în inima Lui. acest lucru este absolut necesar, dacă ne dorim revenirea la starea dintâi, căci spune Sf. Ioan Scărarul că „nu poate să se întoarcă nimeni decât pe poarta pe care a ieșit”[2]. Prin urmare ar trebui ca de aici să ne și începem drumul, de la curățirea inimii pe care vrem să I‑o aducem lui Hristos.
Dumnezeu, pe Care VT Îl arată a fi nevăzut prin definiție, Se face văzut, pentru ca apoi să Se facă iarăși nevăzut. Așadar aceasta este paradigma pe care o vom urmări.
În VT, Dumnezeu Tatăl era Persoana din Treime care ieșea în evidență, în timp ce Persoana Fiului era doar intuită, fiind anunțată venirea Lui iminentă. Persoana Duhului, deși este Persoana cu care începe Scriptura, rămâne și mai mult în umbră. NT vine cu o schimbare, căci Fiul este Cel care iese în evidență, iar cea a cărei venire este anunțată este de data aceasta Persoana Duhului Sfânt. Ce este comun celor două perspective, este calitatea Tatălui de a fi nevăzut. Diferă doar motivele pentru care Acesta este nevăzut. În VT Dumnezeu este nevăzut din pricina distanței în primul rând ontologice dintre om și Dumnezeu, la care se adaugă și păcatul. În NT Dumnezeu‑Tatăl este nevăzut – dar nu departe – prin prisma faptului că El poate fi văzut doar în Fiul. Cuvântul, care în VT era înțeles mai mult ca învățătură, având rol de călăuză către voia lui Dumnezeu, devine în NT, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prezența reală a lui Dumnezeu în lume, iar pentru noi acesta (cuvântul) ia chipul rugăciunii. Într‑un cuvânt, NT ni‑L aduce pe Dumnezeu aproape, foarte aproape, prin rugăciune.
Rugăciunea este ridicarea, întoarcerea sufletului către Dumnezeu. În NT rugăciunea nu este o metodă pentru a obține bunăvoința lui Dumnezeu sau lucruri aparținând ordinii materiale. Rugăciunea plonjează întru agonie și exultă întru extaz, fără însă a urmări înălțimea sau profunzimea trăirii; nu extazul sau fericirea personală o țintește ea, ci pe Însuși Dumnezeu.
Caracteristica esențială a rugăciunii nou-testamentare
Chiar dacă sunt și cazuri în care rugăciunea I se adresează lui Hristos (Apoc 22, 20: „Vino Doamne Iisuse!”), cele mai multe I se adresează Tatălui, așa după cum Însuși Hristos i‑a îndemnat pe ucenici să o facă, pentru ca bucuria lor să fie deplină (In 16, 24). Este important aici să subliniem un fapt, anume că rugăciunea către Tatăl trebuie făcută în „numele lui Iisus”: „Și întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub Cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (FA 4, 12). Dacă aducem în ajutor ceea ce a zis Sf. Grigorie Teologul, și anume că Fiul este „Nume” nu de ființă și nici de lucrare, ci este „nume de relație”[3], înțelegem de aici că îndemnul pe care l‑a făcut Iisus ucenicilor Săi, ca să ceară Tatălui în numele Lui, se tâlcuiește așa: „Până acum nu ați cerut nimic în calitate de frați ai Mei”. Aici își găsesc împlinirea afirmațiile Sf. Apostol Pavel, prima din Epistola Întâi către Corinteni și a doua din Epistola către Coloseni: „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Co 12, 3) și „viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col 3, 3). Tot aici se află și explicația cuvântului Mântuitorului către Apostoli: „Până acum n‑ați cerut nimic în numele Meu” (In 16, 24), deși aceștia cu ceva timp în urmă spuseseră că făcuseră aceasta, cu succes chiar: „Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău” (Lc 10, 17).
Dumnezeu ni Se descoperă în NT, mai ales prin rugăciune, ca fiind Unul în Treime și, lucrul cel mai important și minunat, facem acest lucru întru deplină cunoștință, așa după cum aflăm din convorbirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă (In 4, 19‑24). Noi de acum știm Cui ne rugăm, căci ne rugăm în duh și adevăr, ca „aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți” (Col 3, 12). Prin urmare, rugăciunea noastră trebuie să‑L aibă pe Tatăl în vedere, la fel cum și nevoința noastră de a ne apropia de Hristos trebuie să aibă ca finalitate re‑câștigarea calității de fii. Rugăciunea și nevoința noastră își vor fi găsit desăvârșirea abia la sfârșit când „Dumnezeu va fi toate întru toți” (1 Co 15, 28). Iată o trimitere plină de conținut la cuvântul: „…cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (cf. Mt 10, 22; 24, 13; Mc 13, 13).
Începutul și câteva aspecte ale rugăciunii
Începutul rugăciunii este așezarea înaintea lui Dumnezeu, având starea de smerită disponibilitate, lucru arătat de faptul că în NT, aproape întotdeauna rugăciunea este introdusă prin apelativul „Doamne” (Κύριε), care apare de 125 de ori. Aici am să aduc în ajutor cuvântul Părintelui Rafail Noica. El zicea că și atunci când zici o cârteală, dacă pui înainte cuvântul „Doamne”, deja ai transformat‑o în rugăciune!
Modelul esențial al rugăciunii, așa cum este prezentat în NT, Îl are pe Tatăl ca țintă a acesteia, precum Însuși Hristos ne‑a arătat, dând Rugăciunea „Tatăl nostru” ca modelul prin excelență al rugăciunii. Cu toate că sunt destule cazuri în care rugăciunea Îl are pe Hristos ca țintă, așa cum se întâmplă de exemplu în Cartea Faptele Apostolilor, unde Numele lui Iisus este invocat cel mai des (aflăm aici 28 de ocurențe), aceasta nu arată că Iisus Hristos este ținta sau obiectul rugăciunii, ci tot Tatăl, pentru că de fapt, Cartea Faptele Apostolilor este prin excelență Cartea Duhului Sfânt (care apare de două ori mai des, adică 55 de ocurențe). Același cuvânt din 1 Co 12, 3 ne vine și aici în ajutor. Dincolo de ariditatea pe care o aduc, inevitabil, datele acestea statistice, ideea extrasă din ele și de care avem nevoie acum, este că rugăciunea trebuie să fie firul care ne călăuzește către Dumnezeu‑Tatăl. De aici decurg câteva aspecte ale rugăciunii.
Primul este că doar prin Fiul, prin unirea cu El putem intra la Tatăl: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6), iar asta înseamnă câștigarea asemănării cu El, adică acea calitate de fiu: „Robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac” (In 8, 35).
Al doilea este că doar în Duhul putem împlini toate aceste lucruri, deoarece El „vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26). De aici și cuvântul că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, care doar întru inima smerită Se va sălășlui.
În acestea de mai sus se arată adevărata noutate a NT față de VT. În VT nu găsim pe nimeni să se roage în numele unui Mântuitor, cu atât mai puțin putem afla conștiința că cineva se poate ruga în numele Fiului lui Dumnezeu. Singurul loc în care putem vedea premisa unei astfel de realități, se află în Cartea Iov. Aici durerea pe care și‑o exprimă Iov, se face exponentul dorului întregului popor al lui Dumnezeu, conștient de neputința Legii Vechi: „O, de‑ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său!” (Iov 16, 21). Iov realizează că rugăciunea lui – pe care el o înțelege ca vorbire, comunicare deplină cu Dumnezeu ‑, nu se poate desăvârși decât prin mijlocirea unui al treilea, care să stea între el și Dumnezeu: „Căci Dumnezeu nu este un om ca mine, ca să stau cu El de vorbă și ca să mergem împreună la judecată. Între noi nu se află un al treilea care să‑și pună mâna peste noi amândoi și care să depărteze varga Sa de deasupra capului meu, așa încât groaza Lui să nu mă mai tulbure; Atunci aș vorbi și nu m‑aș mai teme de El. Dar nu este așa și eu sunt singur cu mine însumi” (Iov 9, 32‑35). Nu este aici deznădejde, ci doar o neputință extremă, aproape ontologică, deoarece Iov Îl recunoaște pe acest Mijlocitor ca fiind viu: „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Dorul lui Israel, exprimat de Iov se împlinește acum în NT, căci vine Hristos arătându‑Se pe Sine ca fiind Acela care stă între noi și Tatăl: „V‑am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le‑am făcut cunoscute” (In 15, 15).
De aici putem înțelege cât de necesară ne este pentru relația noastră cu Dumnezeu, o al treilea aspect (pe care îl putem numi și rod) al rugăciunii, anume îndrăzneala eshatologică:
„Doamne, dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala!” (FA 4, 29)
„Și pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunați, și s‑au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (FA 4, 31).
Îndrăzneala, ca și bucuria, sunt caracteristicile Duhului Sfânt. Dacă ne lipsesc acestea, nu putem spune că ne‑am apropiat încă de rugăciune. Nevoința noastră ar trebui să țintească această îndrăzneală aducătoare de bucurie și nu scăparea de păcate. De prea multe ori, tocmai pentru că ne concentrăm pe lupta împotriva păcatului, ne comportăm – și devenim în cele din urmă – doar ca niște supraviețuitori și nu ostași sau eroi ai Duhului. Ne luptăm și împotriva păcatului, desigur, dar asta nu doar ca să devenim mai buni sau ca să scăpăm de Judecată, ci pentru că Dumnezeu nu Se poate uni cu nimic necurat. Noi pe Dumnezeu Îl vrem. Această conștiință, că nu este vorba despre noi, ci despre Dumnezeu, o vedem – chiar dacă mai voalat – și în VT, căci spunem: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Ps 113, 9). Cu cât mai mult ar trebui să facem asta, acum când suntem în Legea Duhului?!
Avem astăzi mai mult decât oricând, nevoie de îndrăzneală la rugăciune, pentru că una din cele mai mari provocări ale vremurilor noastre, este faptul că lumea are nevoie și cere îndrumare, iar răspunsul trebuie să fie imediat și cu siguranța împlinirii voii lui Dumnezeu. „Mai este puțin timp, prea puțin și Cel ce e să vină, va veni și nu va întârzia” (Evr 10, 37). Nu mai avem răgaz… nici pentru a găsi răspunsul pe care ni-l cer oamenii, nici pentru a ne obloji rănile. Timpul s‑a scurtat. Vestea bună este că această scurtare a timpului ne aduce mai aproape de timpul lui Dumnezeu, timpul lui ACUM. Noul Testament a deschis calea perioadei în care ne aflăm acum și care stă sub semnul Duhului Sfânt.
O altă caracteristică definitorie pentru rugăciune, așa cum reiese din NT și în special din a patra evanghelie, este faptul că Hristos este prezentat ca fiind centrul rugăciunii. Îl aflăm ca fiind țintă, dar și sursă a rugăciunii, Adevăratul închinător, ca și cel Căruia I Se aduce închinare. Acest lucru poate crea confuzie sau menține un nivel de superficialitate a rugăciunii. Se întâmplă așa, deoarece Persoana Fiului este cea care ne aduce, în chip vizibil, palpabil, întreaga Sf. Treime la nivelul nostru. Lui I Se aduce închinare și pentru că este Dumnezeu, dar și pentru că în El noi trebuie să‑L vedem pe Tatăl (cf. In 13, 20; 15, 23; 8, 19; 12, 45; 14, 7, 9).
El Se roagă Tatălui și ne îndeamnă și pe noi să facem acest lucru („Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. … cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină” ‑ In 16, 23, 24), dar acest lucru îl face pentru a ne învăța, prin exemplul personal modul în care trebuie să ne așezăm la rugăciune, adică în calitate de fii ai Tatălui, de aceea ține să sublinieze faptul că formula „în numele Meu” nu face apel la calitatea lui de mijlocitor: n ziua aceea veți cere în numele Meu; și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Însuși Tatăl vă iubește pe voi, fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit” (In 16, 26‑27), ci de „frate”, așa cum tâlcuiește Sf. Apostol Pavel: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulți frați” (Rm 8, 29).
El ne învață cum să ne rugăm, dar o face doar ca să deschidă drumul Duhului Sfânt, Care ne „va călăuzi la tot adevărul” (In 16, 13), adică ne va ajuta să ne unim cu Hristos și prin aceasta ne va da să simțim la modul cel mai intim relația dintre Tatăl și Fiul: „Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă” (In 16, 14‑15).
Toate aceste înțelesuri adunându‑le la un loc, Sf. Apostol Pavel spune în modul cel mai concentrat și expresiv totodată, că rugăciunea este cu adevărat Taina veacului ce va să fie „și acum este” (In 4, 23), prin cuvintele: „Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26). Aici, ca o încununare, rugăciunea își găsește o definiție fericită în expresia Sf. Sofronie de la Essex: Rugăciunea este experiența vieții veșnice!
În ceea ce numim „Rugăciunea Arhierească”, Hristos arată adevărata chemare a celui care se roagă (și aici se regăsesc toți monahii, dar în mod special întâistătătorii): „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (In 17, 19). Tot de aici reiese și faptul că rugăciunea este susținătoarea întregii lumi.
În final, voi sublinia încă un lucru, cerându‑vă iertare pentru că, din pricina timpului limitat, am lăsat deoparte alte câteva aspecte și condiții ale rugăciunii, cum ar fi frecvența (1 Tim 2, 1, 8; Col 4, 2), nădejdea (cf. Lc 11, 5‑14; 18, 1‑8), râvna (1 Tim 2, 8), liniștea inimii îmbinată cu mulțumirea (Flp 4, 6; 1 Tes 5, 18), însingurarea (;Mt 6, 6; Mt 14, 23; 26, 36; Mc 6, 46; 14, 32; Lc 3, 21; 6, 12; 9, 28, 29‑30) ș.a.
În acest veac pe care l‑am numit al Duhului Sfânt și în special pentru noi monahii, cea mai expresivă reprezentare a rugăciunii o aflăm în icoana numită „Deisis” (lb. gr., δέησις = rugăciune de mijlocire) și asta pentru că este în același timp și imaginea ascultării. Odată, Părintele Dionisie de la Colciu a fost întrebat care este, după părerea lui, cel mai de preț lucru pentru un monah, ascultarea, sau rugăciunea. El a răspuns că fără smerenie nu poate fi rugăciune, iar cel care face ascultare primește în dar smerita cugetare.
Icoana Deisis este expresia ascultării Fiului, a Maicii Domnului și a Sf. Ioan Botezătorul, împlinirea în mod desăvârșit a voii Tatălui. Această ascultare este rugăciunea care susține, dar va și judeca lumea și în specia pe noi. Maica Domnului este aici chipul rugăciunii în tăcere, văzătoare de Dumnezeu, în timp ce Sf. Ioan Botezătorul este chipul mărturisirii, al „prietenul Mirelui, care stă și ascultă pe mire și se bucură cu bucurie de glasul Lui” (In 3, 29). Nu au spus multe în NT nici Maica Domnului, nici Sf. Ioan, arătând că „tăcerea este taină a veacului viitor, iar cuvintele sunt unealtă a lumii acesteia”[4].
Este ușor să vorbești de pe lângă Cruce, de aceea mi‑am cerut la început și îmi cer și acum, iertare. Sfințiile voastre sunteți pe Cruce și vi s‑a dat harisma de a cere cu îndrăzneală, pentru noi: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Lc 23, 34). Cred că aceasta este cea mai puternică rugăciune pe care NT ne‑o pune acum la îndemână. În sfârșit, vă rog să‑mi permiteți să exprim, în numele celor care voiesc să facă și să rămână în ascultare, fără ipocrizie, recunoștința pentru faptul că sfințiile voastre stați răstigniți pentru ca să câștigați timp lui Dumnezeu pentru a lucra cu inimile noastre prea încete și, cu harul Său, măcar câtorva oameni să li se poată dărui această înțelegere a întreg Adamul‑ui, pe care vă străduiți să-l păziți prin unitatea obștilor pe care le păziți.
Protos. Hrisostom Ciuciu,
Mănăstirea Putna
[*] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. din lb. gr. veche de Laura Enache, Doxologia, Iași, 2011, p. 28.
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, Omilia I, I, în: Scrieri, partea a III‑a, coll. PSB 23, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 15.
[2] Sf. Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuș”, în: Filoc. rom., vol. IX, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2002, p. 59.
[3] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, „A treia cuvântare teologică: Despre Fiul”, 16, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Anastasia, București, 1993, p. 64.
[4] Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, Epistola a III-a, în: Filoc. rom., vol. 10, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2015, p. 555.