Conferință susținută în cadrul Sinaxei monahale cu stareții și starețele din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților – „Rugăciunea în Sfânta Scriptură” – Mănăstirea Putna, 4 octombrie 2022
Omul a fost creat cu nevoia ontologică de a fi în relație cu Dumnezeu. Modelul și calea acestui dialog ne sunt date de Sfânta Treime și relațiile intratrinitare. Răspunsul nostru către Dumnezeu poate să nu fie atât de evident sau de deschis, dar acest lucru nu poate desființa caracterul ontologic al relației: De noi, spune Părintele Stăniloae, „depinde numai modul răspunsului … dacă răspunsul este rău, atunci noi desfigurăm dialogul și prin aceasta și ființa noastră, dar nu le suprimăm”[1]. Sf. Ioan Gură de Aur reiterează faptul că până la căderea protopărinților noștri, relația cu Dumnezeu era nemijlocită, prin Duhul Sfânt în curăția inimii. Această comuniune a omului cu Dumnezeu, după cădere, a fost scindată și a fost nevoie ca Dumnezeu să dialogheze prin cuvânt; acesta fiind întâi cuvântul Sfintei Scripturi și apoi însuși Cuvântul întrupat.
Rugăciunea în Vechiul Testament se țese indisolubil pe relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu și se bazează pe conceptul că Dumnezeu există, aude și răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7). Deși este mereu nevăzut în VT („Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi – Iș 33,20)”, relația pe care o dezvoltă Dumnezeu cu poporul Său este una personală, căci întotdeauna observăm personificarea acestuia (poporului), ori de câte ori i Se adresează („Ascultă Israele!” – Deut 6, 9). Aici, în ceea ce ne privește, nu putem să trecem cu vederea corespondența cu obștea monahală, la care ne referim ca la o unitate, un trup, o persoană. Rugăciunea, nevoința, jertfa aduse de sau pentru obște, trebuie să îmbrace acest aspect, mereu.
Prin acest „Ascultă Israele”, la fel ca și în cazul lui „fost-a cuvântul Domnului” (Fc 15, 1 ș.a.), se evidențiază un al doilea aspect foarte important al rugăciunii în VT, anume că Dumnezeu este inițiatorul acesteia. Aici, prin acest aspect al rugăciunii, se prefigurează dinamica relației de iubire dintre om și Dumnezeu, care va fi revelată în NT și anume că Dumnezeu este sursa iubirii, noi având doar o iubire de tip răspuns („Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne a iubit cel dintâi” – 1 In 4, 19). Prin urmare, rugăciunea în VT se modifică în funcție de stadiul relației omului cu Dumnezeu și mai ales de poziționarea pe care o are omul față de Dumnezeu. De modul în care omul se așază înaintea lui Dumnezeu depinde dacă ceea ce spune sau face devine sau nu o rugăciune. Aici avem deja tipul rugăciunii celui ce se află la începutul drumului său către Dumnezeu. Astfel învățăm de la Părinți că așezarea noastră la rugăciune trebuie să se facă nu cu scopul de a L vedea pe Dumnezeu, ci de a fi văzuți de către El. Noi ne înfățișăm de fapt Lui Dumnezeu, I ne arătăm Lui, așa cum vedem din modelul pe care VT ni l pune înainte. Lui Moise îi spune Dumnezeu: „te cunosc pe tine mai mult decât pe toți”, ceea ce ne învață că începutul cunoașterii lui Dumnezeu este deschiderea inimii mele înaintea Lui.
Dumnezeu Se revelează pe Sine în VT ca fiind personal, în primul rând prin legămintele pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul israelit. Până la Avraam, toate legămintele au fost cu caracter general – între Dumnezeu cu urmașii lui Adam și Noe.
În cazul patriarhului Avraam, de exemplu, dialogul lui Dumnezeu începe cu chemarea de a ieși din cele văzute și cunoscute: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Fc 12, 1). Această „chemare în pustie” este specifică dialogului dintre Dumnezeu și poporul Său, semn că pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, trebuie lepădare de cele simțitoare, „de lume” și inclusiv de sine, dar și lăsarea în mâna lui Dumnezeu. Omul prin căderea din ascultare, și a pierdut încrederea în Dumnezeu și de aceea, primul lucru pe care Dumnezeu avea nevoie să l restaureze, era această încredere. Pustia este locul care, după cădere, era considerat a fi prin excelență locul în care viața însăși era cu neputință; era un fel de materializare, dacă vreți a neființei (de aceea și era alungat țapul ispășitor în pustie). În pustie numai Dumnezeu este Cel care poate ajuta, deoarece acolo Israel putea să se exerseze în a L înțelege pe Dumnezeu așa cum Însuși i Se descoperise lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș 3, 14). Răspunsul omului de a ieși în pustie echivala așadar cu încredințarea în mâna lui Dumnezeu: „Avram a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul și rudenia sa” [2]. O altă corespondență ni se descoperă acum, căci monahul alege să iasă din lume în primul rând pentru a se așeza în mâna lui Dumnezeu și în al doilea rând pentru a se lepăda de o lume care l împiedică să se roage! Este foarte important să înțelegem lucrul acesta, pentru că de multe ori ieșirea din lume nu ne folosește atât de mult pe cât ar fi trebuit. Asta din două motive: mai întâi pentru că uităm să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu și apoi pentru că începem să ne „populăm pustia” cu diferite lucruri materiale. Astfel, prezența lui Dumnezeu, în loc să crească, scade și El nu mai este – pentru noi cel puțin – Cel ce este!
Pe lângă „chemarea în pustie”, un al aspect constitutiv al rugăciunii în VT este acela al jertfelor prin arderea de tot și a fost dată ca poruncă poporului ales, săvârșită ca mulțumire de toți cei care au cunoscut pe Dumnezeu. În relație cu Dumnezeu poți intra doar dacă ești dispus să jertfești toate cele văzute, dar mai ales pe sine însuți. Sfânta Scriptură ne învață că desăvârșita lepădare de sine, este ura de sine: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Mc 8,35).
Revenind, să observăm faptul că pentru apropierea dintre El și om, principalul instrument pe care Dumnezeu l a folosit – dar pe care i l a și dăruit omului – a fost rugăciunea care avea în centru amintirea (sau pomenirea) lui Dumnezeu. În VT, această amintire a lui Dumnezeu avea drept conținut făgăduințele lui Dumnezeu față de poporul Său. Amânând mereu împlinirea lor, Dumnezeu nu încerca să scoată la iveală neputința lui Israel, ci creșterea acestuia întru încredere totală în Dumnezeu, roditoare prin răbdare.
În cazul lui Avraam rugăciunea atinge nivelul maxim de simplitate și curăție a inimii. Avraam devine atât de familiar cu Dumnezeu încât câștigă o îndrăzneală care l aduce în postura chiar de a negocia cu Dumnezeu, la stejarul Mamvri (Fc 18, 23 25), devenind model în special pentru noi monahii, care avem această chemare de a cere izbăvirea neamului care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.
În dialogul său cu Dumnezeu, participarea activă a omului era dovedită prin răspunsul său, un răspuns în care disponibilitatea era aceea care prima: „Și a zis Eli către Samuel: «Du-te înapoi și te culcă și când Cel ce te cheamă te va mai chema, tu să zici: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!”»” (1Rg 3, 9). Astfel se întâmplă și în cazul lui Avraam care, prin împlinirea necondiționată în tăcere, a poruncilor lui Dumnezeu, își arată disponibilitatea. De ajuns ne este aici lauda Sf. Ioan Gură de Aur, care îl numește pe Avraam „suflet curajos”[3]. Nimic nu l a abătut de la ascultarea sa: nici bătrânețea, nici moartea tatălui, nici imprecizia, nimic. N-a iscodit, n-a cercetat, punând eterna noastră întrebare – „De ce?”, ci a făcut ascultare. Prin disponibilitatea jertfirii unicului său fiu, Avraam a arătat de ce este numit „tată a mulțime de popoare”.
O tipologie specială în VT este rugăciunea prorocilor. Ei sunt cei ce l-au văzut pe Dumnezeu și tocmai datorită acestui fapt pot vesti oamenilor care este voia lui Dumnezeu; ei devin povățuitori în cunoașterea voii lui Dumnezeu. Povățuitorul prin excelență a VT este prorocul Moise: „Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale” (Ps 102,7). Tocmai prin faptul că și-a asumat chemarea poate înălța către Dumnezeu rugăciune puternică: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Iș 32,32). Sf. Ioan Gură de Aur, spune admirativ, cu privire la rugăciunea lui Moise: „ Aici este nebunie (mania, adică pasiune), cu adevărat iubire mare”[4]. Această rugăciune îi lărgește inima și îndrăznește să ceară lui Dumnezeu să meargă El însuși înaintea lui și a poporului prin pustie. Și Dumnezeu acceptă. Iar Moise avansează și rostește rugăciunea cea mai tainică: „Arată-mi slava Ta!”.
Rugăciunile lui Moise pentru popor sunt întotdeauna legate de scopul final al misiunii sale. De aceea, prin rugăciune el cere uneori milă: „Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare și cu brațul Tău cel înalt” (Iș 32,11), alteori le face vădite fărădelegile: „O, Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-și dumnezeu de aur.” (Iș 32,31).
Pe Moise, care a fost numit „prieten al lui Dumnezeu”, îl vedem la apa Meriba, neîncrezător în porunca primită de la Dumnezeu: „Ascultați, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?” (Nm 20,10). Minunea s-a produs și apa a îndestulat pe israeliți, dar Dumnezeu s-a mâhnit că nu a fost crezut de robul său. Neîncrederea lui Moise a fost socotită nedreptate înaintea lui Dumnezeu și i s-a retras privilegiul de a-și duce misiunea la sfârșit. Aceasta ne arată că rugăciunea trebuie făcută cu trezvie permanentă, pentru a nu cădea în capcana de a crede că familiaritatea cu Dumnezeu ne permite de a fi obraznici sau mai rău, neîncrezători.
O rugăciune ce aduce elemente noi în înțelegerea voii lui Dumnezeu pentru poporul ales este rugăciunea regelui Solomon rostită la sfințirea templului. Rugăciunea este însoțită de ridicarea mâinilor, gest ritualic folosit pentru binecuvântarea poporului, dar și ca semn de dăruire în fața slavei Domnului care umpluse templul. Temeiul rugăciunii lui Solomon este tot legământul: „fă să se adeverească cuvântul Tău, către robul Tău David” (3Rg 8, 26). Rugăciunea acestuia este stăruitoare: „Ascultă strigarea și ruga”; „să auzi din locul șederii Tale, din ceruri, să asculți și să miluiești” (3Rg 8, 28-30), uneori imperativă: „Să fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea spre templul acesta și spre locul unde ai făgăduit să-ți pui numele Tău, ca să asculți rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta.”(3Rg 8, 29).
Rugăciunea cuprinde diferite cereri: pentru cei nedreptățiți, pentru cei din primejdii, pentru iertarea și primirea pocăinței poporului, pentru oprirea secetei și a foametei și „să dai (Dumnezeule) fiecăruia după căile lui, căci Tu cunoști inima lui și singur știi inima fiilor oamenilor„ (3Rg 8, 39). Cererea de mijlocire chiar și pentru străinul, care nu este din poporul lui Israel, dă valențe de universalitate rugăciunii, pentru ca așa vor cunoaște toate neamurile pe Dumnezeu.
O rugăciune cu totul specială prezentă în VT este rugăciunea fără cuvinte. „Ana (mama prorocului Samuel) vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea… ci (își) dezvăluia sufletul înaintea Domnului” (1Rg 1, 13-15).
La polul opus rugăciunii fără cuvinte, este rugăciunea cu râvnă a prorocului Ilie. Râvna foarte mare de care era cuprins Ilie, spre Singurul Dumnezeu, a dat o putere și o autoritate foarte mare cuvintelor sale: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” (3Rg 17,1). Nu așteaptă răspuns la rugăciunea către Dumnezeu, convins fiind că El este în Adevăr. „Dominantă, explozivă și foarte aventuroasă este activitatea prorocului Ilie”[5] . Dumnezeu îngăduie secetă pe pământ la rugăciunea prorocului Ilie, semn că scopul rugăciunii era unul singur: aducerea poporului la închinarea lui Dumnezeu prin orice mijloace.
Sf. Ilie este numit: „temeiul prorocilor”. Aceasta arată că nici un alt proroc nu poate înțelege voia lui Dumnezeu altfel decât a făcut-o Sfântul Proroc Ilie. Dumnezeu cunoștea inima lui Ilie și știa că era de neînduplecat și nu voia să deschidă cerul cu nici un chip, din dragoste și credință foarte adâncă spre Singurul Dumnezeu. Dar taina lui Dumnezeu pe care Ilie nu o știa și trebuia să o învețe era aceea că adevăratul Dumnezeu este cel al milei, ca pregustare a Dumnezeului Noului Legământ.
Când a murit fiul văduvei, sufletul lui Ilie s-a tulburat și: „ a strigat către Domnul și a zis: Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (3 Rg 17, 21). Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului său și a înviat pe fiul văduvei. Atunci, cuvintele văduvei: „Acum cunosc și eu că tu ești omul lui Dumnezeu”, îi fac cunoscut lui Ilie că Dumnezeul milei, care iartă pentru pocăință chiar și pe Ahab, este mai mare ca Dumnezeul dreptății.
Dreptul Iov este cel care rupe tiparul pe care l-am stabilit ca fiind caracteristic dialogului vechi-testamentar dintre Dumnezeu și om. În cadrul rugăciunii sale, Iov este cel care se vrea a fi partener cu Dumnezeu: „Încinge-ți deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri!” (Iov 38, 3). Istoria poporului Israel parcă se suspendă pe parcursul cărții lui Iov. Iov nu mai este povățuitor către israeliți, ci mijlocitor pentru prietenii săi. El vrea să cunoască pe Dumnezeu prin prisma nedumeririlor sale și inimii sale să îi grăiască Dumnezeu.
Prin răbdarea tuturor suferințelor trimise de Dumnezeu, Iov dă dovadă de o mare credincioșie și rugăciunea lui se încununează cu simțirea prezenței lui Dumnezeu: „Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei” (Iov 38, 1)[6]. Tot ceea ce reprezintă cartea lui Iov se integrează mai bine învățăturii din Noul Testament; este o anticipare a acestuia. Despre Iov Sf. Ioan Gură de Aur spune: „mai înainte de Lege a respectat Legea, ca și cum ar fi fost sub Lege”[7]. Rugăciunea de mulțumire îl așază pe Iov în față lui Dumnezeu ca în fața unui Părinte despre care știe că îi poartă de grijă: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21)
Nu putem încheia această expunere fără a vorbi, chiar și puțin, despre Cartea Psalmilor. Cunoscând complexitatea ei, Sfinții Părinți au numit-o „un fel de mică Biblie”[8], care avându-le în ea pe toate cele cuprinse în Scriptură, le cântă și le arată iarăși[9]. Dacă în Tora glasul lui Dumnezeu este aspru și amenințător, și din gura prorocilor puternic și strălucitor, în Psalmi „dumnezeiescul glas se topește într-o mireasmă de nesfârșită dulceață”[10]. Din toată cartea Psalmilor, psalmul 118 este, sau ar trebui să fie, cel mai iubit de noi, monahii. Este psalmul ce se citește la Miezonoptică, momentul când monahul își așază în fața Preabunului Părinte, noul început al nevoinței sale; este, de asemenea, psalmul care descrie cel mai profund luptele monahilor, zecile de mii de gânduri pe care vrăjmașul le aduce, cursele, lațurile; dar și răbdarea, ajutorul primit și răsplătirile.
Așa cum am văzut, omul are o nevoie ontologică de a fi în relație cu Dumnezeu, care în Vechiul Testament va fi mereu nevăzut, dar relația va fi mereu una personală. Dumnezeu are primul inițiativa dar de modul în care omul se așază înaintea lui Dumnezeu depinde dacă ceea ce spune sau face devine sau nu o rugăciune. Participarea activă a omului, dovedită prin disponibilitate: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!” (1Rg 3, 9), a fost cea care i-a adus omului privilegiul de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu pentru „ca toți să fie una” (In 17,21).
Monahia Alexandra Crețu,
Mănăstirea Dragomirna
[1]Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Deisis, Sibiu, 2003, p. 45.
[2] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Sf. Maxim Mărturisitorul: Răspunsuri către Talasie, în: Filoc. rom., III, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 195.
[3] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere (I)”, Omilia XXXII, III, în: Scrieri, partea a I‑a, coll. PSB 21, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 420.
[4] Sf. Ioan Gură de aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, Omilia VII, IV, trad., din elină de Pr. Arhim. Teodoie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1902, p. 69.
[5] Nikolaos Matsoukas, Cărțile Bibliei, Bizantină, București, 2016, p. 75
[6] Nikolaos Matsoukas, Cărțile Bibliei, … p. 168.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Iov”, în: coll. Traduceri 2, trad., introd., și note de Laura Enache, Doxologia, Iași, 2012, p. 27.
[8] Sf. ambrozie al milanului: „Psalmul 50” în Mitropolia Banatului, XXV (1975), nr. 4-6, p. 59.
[9] Sf. ATANASIE CEL MARE, „Tâlcuiri la Psalmi”, în: coll. Traduceri 31, trad., introd., și note de Dragoș Mîrșanu, Doxologia, Iași, 2021, p. 38.
[10] Mitrop. Tit Simedrea, „Despre Psalmii prorocului Împărat David”, în Mitropolia Banatului, anul XVIII (1968), nr. 4-6, p. 206.