Nu poţi să fii fiu al lui Dumnezeu, desigur, după har, fără să fii milostiv. Milostenia nu dispreţuieşte, ci îl pune în valoare pe cel sărac sau pe cel aflat în nevoie. Când Mântuitorul ne-a recomandat să vindem averile şi să le dăm milostenie (Luca 11, 41), avea în atenţie Judecata de Apoi, care va fi fără milă, „pentru cel care nu a făcut milă” (Iacov 2, 13).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
După ce Mântuitorul a promulgat Legea iubirii pe Muntele Fericirilor (Matei, capitolele 5–7), îndreptându-Şi cuvântul către mulţime a zis: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
În cartea Tobit este scris: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci” (4, 15). Această regulă de aur – tradusă mai târziu prin cuvintele „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” – avea să devină fundamentul moralei creştine, pentru că statua egalitatea şi reciprocitatea dintre oameni, indiferent de neam.
Sfântul Evanghelist Matei aduce o completare versetului de la Sfântul Evanghelist Luca, spunând că „aceasta este Legea şi proorocii” (Matei 7, 12). Această subliniere vrea să arate că Legea şi prorocii cuprind principii morale care au fost înscrise de Dumnezeu în mintea şi în inima vremurilor, ceea ce l-a făcut pe Tertulian să spună că sufletul este în mod natural creştin. Iată de ce toţi cei care nu respectau aceste principii (Ieremia 31, 33) rătăceau, arătându-se că nu cunosc Scripturile (Matei 22, 29). Faptul că nu cunoşteau Scripturile îl deducem şi din cele ce urmează: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.” (Luca 6, 32).
Iubirea faţă de aproapele este principiul fundamental al vieţii în Hristos, pentru că nu presupune o reciprocitate; de fapt, în aceasta constă noutatea pe care a adus-o lumii iubirea pe care se întemeiază Evanghelia lui Hristos. Principiul: „Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Leviticul 19, 18) devine poruncă nouă în Legea harului (Matei 19, 19; Marcu 12, 31); ea este extinsă la aproapele din orice neam ar proveni. Această poruncă nouă este deasupra reciprocităţii, fiind o condiţie a urmării lui Hristos; din această cauză, Iisus o aşază după porunca referitoare la iubirea lui Dumnezeu, conferindu-i prin aceasta o valoare supremă.
Sfântul Apostol Pavel spune că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit Legea (Romani 13, 10). Sau, cum scrie galatenilor: „Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Galateni 5, 14). Prin aceste sublinieri care evidenţiază noutatea poruncii de a iubi pe aproapele din orice neam este reliefat umanismul promovat de Evanghelia lui Hristos.
La iudei, noţiunea de aproapele se extindea cel mult până la prozeliţii Legii care trăiau în mijlocul neamului lor. Ei nu concepeau ca noţiunea de aproapele să includă pe orice om din lume (Luca 10, 36-37). Se pare că lucrul acesta se întâmpla şi din dorinţa de a-i feri pe conaţionalii lor de contactul cu masa păgână, idolatră. Numai că lucrurile au degenerat în ură: „pentru neamuri nici o milă”, prevedea Talmudul. Deci, ei, neputând iubi alte neamuri, cu excepţia neamului lor, implicit nu-L puteau iubi nici pe Dumnezeu (I Ioan 4, 20).
Legat de iubirea aproapelui, Mântuitorul încearcă să stârpească şi acea practică a unei milostenii interesate, avertizându-i: „Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.” (Luca 6, 33).
Milostenia lor nu se făcea în numele lui Dumnezeu, ci viza câştigul imediat. Din această subliniere nu trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu S-ar împotrivi ajutorării celui care te ajută. Nicidecum! Dumnezeu vrea ca milostenia ta să nu se rezume doar la cei de un neam şi de o credinţă cu tine, ci să-i vizeze şi pe duşmanii tăi. În acest sens, Mântuitorul a punctat: „Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” (Luca 6, 34). Mântuitorul avea în atenţie faptul că omul care împrumută este un om sărac şi în această situaţie se poate arăta dragostea faţă de cel aflat în nevoie.
De altfel, Legea avea aceeaşi atitudine faţă de săraci. În Vechiul Testament, iertarea datoriilor – în anul Jubileu – este prevăzută în Deuteronomul: „În anul al şaptelea vei face iertare. Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău. De la cel de alt neam să ceri datoria; iar ce vei avea la fratele tău, să-i ierţi. Numai aşa nu va fi sărac printre voi; că te va binecuvânta Domnul în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă în stăpânire, ca să-l ai moştenire, dacă vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi te vei sili să plineşti toate poruncile acestea, pe care ţi le spun eu astăzi. Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta, după cum ţi-a grăit, şi vei da împrumut altor popoare, iar tu nu vei lua împrumut; şi vei domni peste multe popoare, iar acelea nu vor domni peste tine. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă. Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: se apropie anul al şaptelea, anul iertării, şi să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale.” (Deuteronomul 15, 1-10).
Vedeţi, porunca iubirii aproapelui era formulată. Astfel, mila faţă de cel sărac nu putea trece de o anume îngrădire: toate se rezumau doar la cei din pământul şi neamul lor, dar era suspendată acea reciprocitate, în numele Dumnezeului lui Israel. Noutatea absolută adusă lumii de Hristos, pornind chiar de la „rânduiala iertării”, este aceasta: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.” (Luca 6, 35).
Desigur, omeneşte vorbind, este destul de greu să-l iubeşti pe cel care te-a vătămat, pe cel care ţi-a făcut rău, pe cel care ţi-a stricat liniştea. Şi la Hristos apare o suspendare a reciprocităţii iubirii, dar numai faţă de vrăjmaşi, pentru că, de multe ori, cele pe care ei le săvârşesc în relaţie cu tine sunt rezultatul patimilor care-i stăpânesc. Sunt peste vrerile lor de a le săvârşi sau chiar împotriva voinţei lor. De aceea, Dumnezeu cere mai multă clemenţă din partea noastră în relaţie cu ei, clemenţă întocmai celei arătate de Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, noi binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 12-13).
Mântuitorul Însuşi i-a iertat pe cei care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34). Răstignirea Sa, izvorâtă din ura şi vrăjmăşia lor faţă de semeni, este pentru Hristos prilej de a răstigni tocmai această ură şi vrăjmăşie.
Puterea de a ierta a avut-o şi Sfântul Arhidiacon Ştefan care s-a rugat pentru cei care erau stăpâniţi de ură şi de mânie; ea îl va face să se roage ca să nu le socotească Dumnezeu păcatul uciderii sale cu pietre (Fapte 7, 59-60).
De altfel, Biserica s-a consolidat pe temelia iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, dar şi pe iubirea vrăjmaşilor. Mărturie stau în acest sens sfinţii din toate timpurile şi locurile, care şi-au iubit şi iertat vrăjmaşii. Mântuitorul Îşi încheie învăţăturile Sale, spunând: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6, 36).
Nu poţi să fii fiu al lui Dumnezeu, desigur, după har, fără să fii milostiv. Milostenia nu dispreţuieşte, ci îl pune în valoare pe cel sărac sau pe cel aflat în nevoie. Când Mântuitorul ne-a recomandat să vindem averile şi să le dăm milostenie (Luca 11, 41), avea în atenţie Judecata de Apoi, care va fi fără milă, „pentru cel care nu a făcut milă” (Iacov 2, 13). Când oferim unui sărac ceva, îi oferim de fapt lui Hristos Însuşi (Matei 25, 40). De aceea îi şi fericeşte Hristos pe cei milostivi.
Evanghelia de astăzi ne cere nu doar să căutăm pe cele de trebuinţă ale aproapelui, nu doar să dăm împrumut fără camătă, ci să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Matei 5, 44). Preţul acestei iubiri şi rugăciuni pentru vrăjmaşi este dobândirea statutului de „fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45). Un preţ accesibil în timpul oricărei recesiuni!