Biserica este centrul liturgic al întregii creații, locul central în care se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său sau prin energiile Sale necreate prin care se lucrează înaintarea tuturor celor ce-L mărturisim pe Hristos spre trăirea unității cât mai depline în credință și spre vestirea deplină a Evangheliei, pe care „s-o audă toate neamurile” (II Timotei 4, 17).
Iubiți cititori și cititoare,
Sfințirea locului pe care urmează să se construiască o biserică sau un altar de rugăciune ne arată, prin rânduiala slujbei, importanța pe care o are biserica – în calitate de lăcaș de rugăciune – în iconomia mântuirii credincioșilor. În vremea Sfinților Apostoli, camera de sus a unor case mai mari era cea în care se adunau creștinii pentru „frângerea pâinii” (Fapte 20, 7); această încăpere era împodobită cu „multe lumini aprinse” (Fapte 20, 8), cu sfeșnice (Apocalipsa 1, 13). Se foloseau de asemenea, veșminte aurite și tămâie (Apocalipsa 5, 8).
După ce a trecut perioada persecuțiilor romane, creștinii și-au putut construi lăcașuri speciale pentru a aduce jertfa cea nesângeroasă și a oficia și alte slujbe. Bineînțeles, locul unde urmau a se înălța aceste construcții era sfințit. Prin sfințirea locului se circumscria un spațiu sfânt al întâlnirii omului cu Dumnezeu, amintind de ceea ce scria Sfântul Pavel: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc… și de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, Mijlocitorul noului testament” (Evrei 12, 22-24).
În Vechiul Testament, cultul public avea loc inițial în jurul unor altare, înălțate din pietre și stâlpi, sfințite cu untdelemn: „Să-Mi faci jertfelnic de pământ și să aduci pe el arderile de tot ale tale (…) Iar de-Mi vei face jertfelnic de piatră, să nu-l faci din piatră cioplită; că de vei pune dalta ta pe ea, o vei spurca. Și să nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu…” (Ieșirea 20, 24-26).
Apoi, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă mir „pentru ungerea sfântă”, cu care să ungă „cortul adunării, chivotul legii și toate lucrurile din cort” (Ieșirea 30, 25-26), inclusiv jertfelnicul. Tradiția ridicării jertfelnicelor începe cu Avraam care a clădit câte un „jertfelnic Domnului” la stejarul din Mamvri, lângă Sichem, și la Betel, unde Domnul i Se arătase (Facerea 12, 7 și 8). Acest stejar, prin puterea lui Dumnezeu, mai există și astăzi; e adevărat că doar o parte mai păstrează vitalitatea de altădată.
Iacov, după visul pe care l-a avut în Haran, la Suz, numit apoi Betel, „casa lui Dumnezeu”, a exclamat: „Aceasta nu este alta decât casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!” (Facerea 28, 17). Având această convingere, el a înălțat acolo un altar, folosind piatra pe care o avusese drept căpătâi în timpul somnului și pe care a turnat untdelemn.
Mântuitorul, Care a venit nu să strice Legea și prorocii, ci să o împlinească (Matei 5, 17), a consacrat sfințenia jertfelnicului prin cuvintele: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar (…) mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău” (Matei 5, 23-24), mai ales atunci când subliniază: „Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema!»” (Matei 21, 13) „pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).
Arhiereul, după ce constată oportunitatea construirii bisericii, dar și posibilitățile de a fi dusă la bun sfârșit, așa cum spune Mântuitorul „că cine dintre voi vrând să zidească turn nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început a zidi, dar n-a putut isprăvi” (Luca 14, 28-30), însoțit de soborul de preoți și diaconi, merge la locul pe care, în chip nevăzut, Însuși Hristos l-a ales, după cum Dumnezeu Însuși Și-a ales locul Templului din Ierusalim: „În ziua aceea Gad a venit la David și a zis: «Mergi de ridică jertfelnic Domnului în aria lui Aravna Iebuseul»” (II Regi 24, 18).
După cuvenita binecuvântare, arhiereul tămâiază masa pe care se află Sfânta Evanghelie, așezată pe locul viitoarei biserici, marcat de săpăturile fundației, cât și pe cei prezenți. În acest timp, soborul reunit cu strana invocă pe Sfântul Duh Mângâietorul, prin intermediul rugăciunii „Împărate ceresc”.
După rostirea ecteniei în care I se cere lui Dumnezeu să „binecuvânteze buna dorință a ctitorilor, a binefăcătorilor și lucrătorilor”, urmează cântarea de biruință „Dumnezeu este Domnul…”, însoțită de troparul de la punerea temeliei bisericii: „Făcătorule și plăsmuitorule”, apoi cele ale sfântului sau ale sfinților protectori.
În timpul citirii Psalmului 50 se pregătește vasul cu apa ce va fi sfințită, asupra căreia se va rosti epicleza: „Din cer trimite harul, Dătătorule de viață, și sfințește apa aceasta și o arată a fi curățire de toate întinăciunile”. Sfințirea apei este urmată de sfințirea untdelemnului; dacă rugăciunea pentru sfințirea apei are un conținut mai general, rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului arată punctual motivul pentru care se sfințește acesta: „Ca toate câte spre slava Ta se vor unge, sfinți și binecuvânta cu dânsul, să fie și Ție bine primite și plăcute”.
Folosirea untdelemnului la sfințirea locului de biserică a fost anticipată de patriarhul Iacov care, în urma vedeniei sale minunate de care am amintit anterior, a așezat piatra pe care o folosise drept căpătâi și a turnat deasupra ei untdelemn, marcând astfel locul jertfelnicului numit Betel sau „casa lui Dumnezeu” (Facerea 28, 18-22). În Vechiul Testament, untdelemnul se aducea la altar ca jertfă Domnului: „Să poruncești fiilor lui Israel – spune Dumnezeu lui Moise – să-ți aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea, în cortul adunării” (Ieșirea 27, 20), dar și ca ofrandă pe lângă pâine și tămâie: „Dacă cineva voiește să jertfească Domnului prinos de pâine, să aducă făină bună de grâu, să toarne peste ea untdelemn și să pună pe ea tămâie” (Leviticul 2, 1). Cu untdelemn erau unși arhiereii, profeții și regii, simbolizându-se prin aceasta milostivirea și îndurarea lui Dumnezeu (I Regi 10, 1; III Regi 19, 16; IV Regi 9, 3).
Urmează sfințirea propriu-zisă a locului în care se va așeza Sfânta Cruce, care marchează locul pe care se va ridica Sfânta Masă, însoțită de rugăciunea: „Binevoiește, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, cu semnul cel înfricoșător și cu puterea Crucii Tale, să se apere locul acesta spre slava Ta, a Dumnezeului nostru Celui răstignit și a Părintelui Tău celui fără de început și a Preasfântului Tău Duh. Și duhul cel atotpierzător și toate puterile cele potrivnice să se depărteze de la dânsul”.
După rostirea formulelor de exorcizare și sfințirea locului prin stropirea cu agheasmă – însoțită de rostirea formulei: „Să se depărteze de la dânsul duhul cel atotpierzător și toate puterile cele potrivnice” – soborul așază Sfânta Cruce în locul special amenajat, strana în acest timp cântând troparul stavropighiei: „Crucea, înfigându-se pe pământ, întărâtarea vrăjmașilor a căzut și cu totul s-a sfârșit; iar omul cel mai înainte lepădat, iarăși intră în Rai”.
Urmează invocarea sau epicleza harului sfințitor al Sfântului Duh, cu trimitere nemijlocită la jertfa cea mântuitoare, adusă pe Sfânta Cruce: „Însuți binecuvântează și sfințește locul acesta cu puterea și cu lucrarea cinstitului și de viață făcătorului lemnului aceluia al Crucii, pe care l-a dobândit prin stropirea scumpului Sânge al Fiului Tău, spre alungarea demonilor și a toată răutatea, păzind locul acesta și pe cei ce slujesc }ie `n el nevătămați de tot răul”. Prin așezarea Sfintei Cruci în locul pe care se va ridica Sfânta Masă se arată că noua biserică se întemeiază pe jertfa Mântuitorului, reactualizată la fiecare Sfântă Liturghie, așa cum arată și apostolul neamurilor creștinilor din Corint: „Căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I Corinteni 11, 26), în acest mod subliniindu-se deopotrivă rolul anamnetic al jertfei euharistice, dar și acea dimensiune eshatologică, legată de a doua venire a Mântuitorului și de înfricoșătoarea judecată. De aici și preocuparea de a nu mânca pâinea aceasta și de a nu bea „paharul Domnului cu nevrednicie” (I Corinteni 11, 27).
Slujba sfințirii nu se poate face fără acea piatră dreptunghiulară, prin care arătăm că temelia lăcașului de cult este Însuși Hristos cel răstignit și înviat, „piatra cea din capul unghiului” (Efeseni 2, 20; Matei 21, 42; Marcu 12, 10; Luca 20, 17; I Petru 2, 7), capul Bisericii al cărei „mântuitor și este” (Efeseni 5, 23).
Rugăciunea care se citește deasupra acelei pietre este de o profunzime teologică impresionantă. Punerea pietrei se face pe fondul citirii Psalmului 83, care amintește de frumusețea lăcașurilor lui Dumnezeu. După acest moment, arhiereul ia piatra – stropită în prealabil cu agheasmă – și o așază pe locul special amenajat, rostind cuvintele: „Întemeiază-se biserica aceasta întru slava marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întru cinstea și pomenirea (sfântului ocrotitor) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
Piatra aceasta va fi asemenea plămezii care va dospi toată „frământătura” bisericii ce urmează a se construi, după pilda pe care a rostit-o Hristos: „Și iarăși a zis: Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu? Asemenea aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul” (Luca 13, 20-21). La această dospire sau înnoire a întregii creații prin Biserica „cea plină de Sfânta Treime” – cum o numea Origen – se gândea marele apostol când scria efesenilor despre Biserica văzută ca „trup al Lui, plinire a Celui ce plinește toate în toți”, deoarece prin ea „vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 1, 23 și 4, 13).
Nu este lipsit de înțeles că rugăciunea care însoțește turnarea untdelemnului sfințit pe piatra dreptunghiulară revelează taina Bisericii: „Cel Preaînalt a întemeiat această biserică, Dumnezeu în mijlocul ei și nu se va clinti, ajuta-va ei Dumnezeu dis-de-dimineață”. De aceea se roagă arhiereul ca să fie „binecuvântat și însemnat locul acesta întru casă de rugăciune, în cinstea și slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh!”
După așezarea pietrei dreptunghiulare, soborul slujitorilor cântă stihira care amintește de revelația pe care a avut-o patriarhul Iacov: „Sculându-se Iacov dimineața și, luând piatra pe care o pusese sieși căpătâi, a ridicat-o stâlp și a turnat deasupra ei untdelemn și a zis că Domnul este în locul acesta. Nu este aceasta alta, ci casa lui Dumnezeu, și aceasta este poarta cerului” (Facerea 28, 19). Apoi, se stropește cu apă sfințită în numele Sfintei Treimi, în cele patru laturi ale bisericii „care a început a se construi”, rostindu-se în fiecare latură câte un psalm, alternați cu câte o rugăciune prin care se cere binecuvântarea lui Dumnezeu în sfânta lucrare ce se va săvârși în viitorul lăcaș de rugăciune.
Dumnezeu este rugat să reverse asupra ctitorilor bisericii din preaplinul milostivirii Sale „mulțimea bunătăților cerești și pământești, sănătate trupească și mântuire sufletească, să îi întărească pe lucrători, păzindu-i nevătămați de tot răul, să păstreze nesurpate și neclintite temeliile bisericii, astfel ca lucrările să se încheie cât mai grabnic și biserica să devină loc de închinare și de neîncetată slăvire a lui Dumnezeu”. Căci, așa spune psalmistul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (Psalmii 126, 1).
În finalul slujbei de sfințire, arhiereul rostește o rugăciune de mulțumire — dar și de cerere — în fața Sfintei Cruci, devenită altar: „Lăudămu-Te, Doamne Dumnezeule al puterilor, Mântuitorul nostru, că pentru prea multa bunătate și iubirea Ta de oameni ai ales și ai sfințit locul acesta și l-ai întemeiat spre a se zidi de noi, nevrednicii robii Tăi, biserică întru slava preasfântului Tău nume. Deci Te rugăm cu umilință, plecând genunchii trupurilor și ai sufletelor noastre, binevoiește a se zidi la locul acesta și altarul, pentru a se aduce jertfa cea fără de sânge a preasfântului Trup și a scumpului Sânge al Hristosului Tău, spre slava Ta și mântuirea sufletelor noastre. Și precum biserica, așa și altarul acesta care acum a luat început adu-l curând la săvârșire cu puterea Ta cea dumnezeiască, pentru ca în ele până la sfârșitul veacului să aducă și să săvârșească doxologia preasfântului Tău nume și jertfa cea fără de sânge și cuvântătoare. Că toate sunt Ție cu putință și Ție slavă înălțăm, cu Unul-Născut Fiul Tău și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”
Slujba se încheie cu o ectenie întreită în care sunt incluse câteva cereri care vizează sănătatea, mântuirea și iertarea păcatelor ctitorilor, binefăcătorilor, ajutătorilor, lucrătorilor și întemeietorilor bisericii. Totodată, se cere ca Dumnezeu să le trimită tuturor înger păzitor de tot răul, pentru a duce lupta cea bună a credinței spre cucerirea vieții celei veșnice la care am fost chemați (I Timotei 6, 12).
În concluzie, Biserica este centrul liturgic al întregii creații, locul central în care se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său sau prin energiile Sale necreate prin care se lucrează înaintarea tuturor celor ce-L mărturisim pe Hristos spre trăirea unității cât mai depline în credință și spre vestirea deplină a Evangheliei, pe care „s-o audă toate neamurile” (II Timotei 4, 17). În acest sens, nu este o exagerare a spune că Biserica în întregul ei — din care face parte și fiecare comunitate locală cu altarul ei de rugăciune — este spațiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos; aici are loc întâlnirea credincioșilor cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt, nedespărțit de Tatăl, dar și cu toți sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu, adică „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19).
Biserica este lăcaș sfințit pentru că Însuși Dumnezeu cel în Treime preaslăvit se sălășluiește în ea și îi sfințește pe cei ce cred în ea, așa cum spunea Origen, unul dintre scriitorii primelor veacuri, că Biserica este „plină de Sfânta Treime”. Da, este plină de lucrarea lui „Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4, 6).