Cuvios Chiriac de la Tazlău, ajungând mare duhovnic şi iscusit dascăl al rugăciunii, era mereu căutat de călugări, dar şi de mulţi credincioşi pentru rugăciunile sale tămăduitoare şi pentru cuvintele ziditoare de suflet, prin care îi întărea pe toţi în credinţă, în nădejde şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. La fel, Cuviosul Onufrie de la Vorona, pentru viaţa sa curată şi sfântă, pentru darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu (darul facerii de minuni), cât şi pentru ortodoxia credinţei, a fost considerat sfânt de către monahi, clerici şi credincioşi încă din timpul vieţii.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Astăzi Biserica îi prăznuieşte liturgic pe Sfinţii Cuvioşi Chiriac de la Tazlău şi Onufrie de la Vorona.
Primii sihaştri cunoscuţi pe valea pârâului Tazlău şi-au făcut simţită prezenţa pe la începutul secolului al XIV-lea. La obârşia Tazlăului exista, în adâncul munţilor, o vestită sihăstrie, cunoscută drept prima aşezare isihastă din partea locului. Cele mai importante sihăstrii din această parte au fost Sihăstria Tazlăului şi Sihăstria lui Nichita; ambele au fost locuite de sute de sihaştri între secolele XIV-XIX.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea, numărul sihaştrilor anahoreţi era într-o creştere considerabilă în zona Tazlăului; în 1424, domnul Alexandru cel Bun încredinţează boierilor din subordinea sa construirea unei mănăstiri, menţionată în documente sub numele de „Mănăstirea de la Obârşia Tazlăului”, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Astfel, pe la jumătatea secolului al XV-lea, Sihăstria Tazlăului era renumită în toată Moldova.
Despre nevoinţele cuvioşilor din Sihăstria Tazlăului auzise şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei care, impresionat de viaţa duhovnicească a părinţilor din pustie, în anul 1487 a dispus construirea în cinstea praznicului Naşterii Maicii Domnului a unui aşezământ monahal cu biserică de piatră, chilii, clopotniţă şi zid de incintă.
Cu toate acestea, în jurul mănăstirii viaţa de sihăstrie s-a dezvoltat şi mai mult. Cei mai mulţi sihaştri – după ce se formau un timp în obştea mănăstirii – luau drumul munţilor, devenind ucenici ai marilor sihaştri. Aşa se face că atunci când bătrânii se mutau la cele veşnice, ucenicii rămâneau în locul lor şi aşa se continua firul vieţii isihaste din generaţie în generaţie, fără să se piardă însă legătura cu mănăstirea. În asemenea cazuri, întotdeauna egumenul era considerat părintele duhovnicesc atât al obştii, cât şi al sihaştrilor din munţii Tazlăului.
Se spune că în fiecare noapte sihaştrii din munte coborau în mănăstire la slujba Utreniei, cu felinare în mâini, iar în zorii zilei urcau din nou la chiliile lor. În duminici şi sărbători, sihaştrii se adunau în mănăstire la slujba Privegherii care se oficia toată noaptea, iar la Sfânta Liturghie se împărtăşeau, după care luau masa împreună la trapeza mănăstirii, primeau hrană pentru o săptămână şi se întorceau la chiliile lor din munţi.
Printre cei care s-au nevoit în muntele Măgura Tazlăului spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost şi Cuviosul Chiriac Sihastrul (†1660).
Din cele scrise de părintele Ioanichie Bălan în Vetre de sihăstrie românească, aflăm că s-a născut în anul 1610, într-o familie din satul Mesteacăn şi că, de tânăr, a intrat în obştea Mănăstirii Tazlău, unde a fost călugărit cu numele Chiriac; la scurt timp după primirea îngerescului chip a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah.
Nu se ştie de către cine a fost călugărit şi nici cine l-a hirotonit. Dacă a fost hirotonit ca Iacob Putneanul la vârsta de 17 ani, înclinăm să credem că a fost hirotonit de mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1628).
Acest cuvios Chiriac, ajungând mare duhovnic şi iscusit dascăl al rugăciunii, motiv pentru care era mereu căutat de călugări, dar şi de mulţi credincioşi pentru rugăciunile sale tămăduitoare şi pentru cuvintele ziditoare de suflet, prin care îi întărea pe toţi în credinţă, în nădejde şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, a adunat în jurul său peste 30 de ucenici cu care a întemeiat în muntele Măgura Tazlăului o mică aşezare isihastă, numită „Sihăstria lui Chiriac”.
Aici au trăit în post şi rugăciune neîncetată, răbdând frigul şi toate necazurile şi ispitele unei astfel de vieţi. Printre ucenicii săi cei mai vestiţi – desigur, au fost mulţi – se numără şi Cuviosul Onufrie Pustnicul, care – timp de 30 ani – s-a nevoit pe platoul unui deal, situat nu departe de mănăstire, numit până astăzi „Dealul lui Onufrie”.
După ce Mănăstirea Tazlău a devenit metoc grecesc – spre sfârşitul secolului al XVII-lea – ucenicii cuviosului Chiriac s-au împuţinat atât de mult încât, pe la începutul secolul al XVIII-lea, în Muntele Tazlău mai erau în jur de 20 pustnici; majoritatea erau plecaţi din obştea mănăstirii. Din păcate, viaţa isihastă în această zonă se va întrerupe definitiv în prima parte a secolului al XX-lea, odată cu strămutarea la cele veşnice a ultimilor ucenici ai cuviosului Chiriac.
Cuviosul Chiriac a fost chemat la Domnul în jurul anului 1660 şi a fost înmormântat în partea de miazăzi a pridvorului bisericii Mănăstirii Tazlău, pridvor care a fost adăugat bisericii lui Ştefan cel Mare în vremea Movileştilor. Dar amintirea lui a rămas mereu vie în rândul credincioşilor din partea locului, care l-au cinstit dintotdeauna ca sfânt şi făcător de minuni.
Sfinţenia vieţii lui a fost subliniată şi de mitropolitul Dosoftei care – pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – l-a menţionat în lucrarea sa intitulată Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1686).
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 5-7 martie 2008, l-a trecut în rândul sfinţilor, cu zi de pomenire la 9 septembrie.
Un alt sfânt prăznuit astăzi de Biserică este Cuviosul Onufrie de la Vorona, care s-a născut în jurul anului 1700. El a fost unul dintre apropiaţii Sfântului Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamţ. Corespondenţa dintre dânşii stă mărturie în acest sens. Într-o scrisoare adresată de Sfântul Paisie părinţilor Onufrie şi Nicolae de la Mănăstirea Vorona – scrisoare datată 6 iunie 1776 şi scrisă la Mănăstirea Secu – Sfântul Paisie îşi manifesta regretul plecării sale din Mănăstirea Dragomirna, plecare determinată de ocuparea Bucovinei de Nord de trupele austriece, în iunie 1775.
Totodată, Sfântul Paisie îşi arăta admiraţia faţă de vieţuirea în adevăratul duh patristic în care petreceau cei doi părinţi. Scrisoarea se încheie cu rugămintea Sfântului Paisie ca cei doi părinţi cu viaţă îmbunătăţită să îl ajute cu rugăciunile lor.
Dintr-o însemnare marginală a scrisorii aflăm frânturi din biografia Sfântului Onufrie. Astfel, pe la anul 1749, Sfântul Onufrie era guvernator al unei gubernii (district) în Rusia. Din cauza persecuţiei religioase din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, el şi-a abandonat dregătoria, refugiindu-se în ţara noastră în anul 1749. Timp de 15 ani a peregrinat prin mai multe mănăstiri, cu precădere din Moldova, prilej cu care s-a întâlnit cu nenumăraţi părinţi şi pustnici, între care şi Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767), schit căruia Sfântul Onufrie i-a dăruit mai multe manuscrise.
Nu se ştie când şi unde s-a călugărit Sfântul Onufrie. Cert este că în anul 1763 se afla la Mănăstirea Dragomirna. Când Sfântul Paisie a ajuns acolo (în jurul anului 1763), Sfântul Onufrie era deja vieţuitor al acelei mănăstiri. Sfântul Paisie i-a fost duhovnic Sfântului Onufrie. Auzind de marii sihaştri moldoveni şi ruşi stabiliţi în Poiana şi în Codrii Voronei, Sfântul Onufrie a intrat în obştea Schitului Sihăstria Voronei.
După puţin timp – poate spre sfârşitul anului 1764 – s-a retras în codrii din jurul schitului, pentru a se dedica vieţii sihăstreşti. A vieţuit astfel timp de 25 de ani. Aşa se şi explică faptul că, la 9 martie 1774, Cuviosul Onufrie a fost chemat de stareţul Paisie la Mănăstirea Dragomirna, pentru a primi schima monahală.
Pe lângă cele ale schimniciei, Cuviosul Onufrie a dovedit şi o afinitate deosebită faţă de activitatea cărturărească. Alături de alţi părinţi de la schit, Sfântul Onufrie a copiat într-o manieră foarte îngrijită un număr însemnat de scrieri ale Sfinţilor Părinţi, unele fiind traduse şi redactate chiar de Sfântul Paisie de la Neamţ. De altfel, de numele Sfântului Paisie se leagă şi înfiinţarea sau reactivarea a numeroase şcoli de traducători şi copişti în mănăstirile din Moldova.
Din Cuvântul de îndemn la ajutorarea zidirii Sihăstriei Voronei, datat 11 septembrie 1858 şi aparţinând arhiereului Chesarie Sinadon-Răzmeriţă (1789-1888), – fost stareţ al Mănăstirii Popăuţi (Botoşani), apoi locţiitor de Mitropolit al Moldovei (1860-1863) –, reiese că între Mănăstirea Neamţ, principalul centru de viaţă duhovnicească din Moldova, condusă pe la 1777 de marele stareţ Paisie, şi Mănăstirea Vorona, reprezentată atunci prin stareţul Onufrie, existau puternice legături spirituale.
Aşa se şi explică rânduiala Schitului Sihăstria Voronei, care era asemănătoare celei din Sfântul Munte. Această rânduială se desfăşura după cele mai serioase reguli, după cum nota şi pelerinul rus ieromonahul Partenie, şi anume că numai în zilele de duminică şi de sărbători se adunau părinţii toţi la pravila bisericească şi după Dumnezeiasca Liturghie rămâneau cu toţii la masa de obşte. După Vecernie însă, părinţii plecau la chiliile lor, în care fiecare îşi făcea pravila sa după rânduială.
Cuviosul Onufrie a trecut la cele veşnice la 29 martie 1789, după slujba Sfintei Învieri, în vârstă de aproape 90 de ani, după cum este notat pe mai multe manuscrise: Omilii duhovniceşti al Sfântului Macarie Egipteanul, aflat în prezent în biblioteca Mănăstirii Rila, Raiul al Sfântului Calist Patriarhul, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor al lui Theodoret de Cyr.
Înainte de a se strămuta cu sufletul la cele veşnice, Cuviosul Onufrie a fost împărtăşit cu Sfintele Taine de preotul Nicolae Gheorghiu, parohul parohiei Tudora, situată nu departe de Mănăstirea Vorona. Această informaţie se găseşte în lucrarea Sihăstria Voronei. Însemnări monografice (1943), semnată de învăţătorul Gh. D. Vasiliu din satul Tudora, strănepotul preotului Nicolae Gheorghiu.
După tradiţia locului, preotul Nicolae Gheorghiu a fost înştiinţat de un înger că schimonahul Onufrie trăgea să moară şi este lipsit de bucuria împărtăşirii cu Hristos. Atunci preotul, luând Sfintele Taine, s-a dus – călăuzit fiind de acelaşi înger – la chilia cuviosului. După ce s-a împărtăşit şi a mâncat Paştile, atât cât i-a fost cu putinţă, Cuviosul Onufrie a cerut preotului să îl însoţească la Sihăstria Voronei, unde la scurt timp a adormit întru Domnul. El a fost înmormântat de călugării de la Schitul Oneaga în livada Sihăstriei Voronei, sub un măr, potrivit dorinţei sale, pe care şi-a exprimat-o faţă de ucenici.
Nu după mult timp, la mormântul Cuviosului Onufrie au început să se arate diferite semne minunate: lumânări arzând sau glasuri cântând. Se spune că trei călugări de la Schitul Lacuri (Deleni-Iaşi), plecând spre Mănăstirea Vorona, s-au rătăcit prin păduri şi, înnoptând pe malul Bahluiului, au fost călăuziţi de o lumină până la coliba cuviosului.
În iarna anului 1846, în cadrul unei vânători organizate în pădurile Voronei, domnul Mihail Sturdza a ajuns la Sihăstria Voronei, unde a găsit un măr la rădăcina mărului sub care se afla mormântul sfântului. Luându-l, l-a dus fiicei sale bolnave de epilepsie care, mâncându-l, s-a făcut sănătoasă. Văzând această minune, domnul moldovean a revenit la Vorona şi a dat poruncă să se facă drum până la Sihăstria Voronei, ca să meargă să vadă şi să se închine la mormântul Cuviosului Onufrie, a cărui viaţă i-a fost povestită de călugării din mănăstire. În această conjunctură s-a săpat pentru a se identifica mormântul şi, cu acea ocazie, s-au aflat relicvele cuviosului.
Atunci, stareţul l-a convins pe domn să aducă moaştele la Mănăstirea Vorona, cum este atestat într-un înscris datat 9 mai 1846, ce se păstrează până astăzi. Aşa se face că moaştele s-au aflat o vreme în altarul bisericii Mănăstirii Vorona. Însă din anul 1856, ele au fost aşezate într-o firidă din pronaosul Bisericii „Buna Vestire” din Mănăstirea Sihăstria Voronei, ca urmare a unui vis al stareţului de atunci al Mănăstirii Vorona, arhimandritul Iosif Vasiliu.
Pentru viaţa sa curată şi sfântă, pentru darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu (darul facerii de minuni), cât şi pentru ortodoxia credinţei, Cuviosul Onufrie a fost considerat sfânt de către monahi, clerici şi credincioşi încă din timpul vieţii. Astfel se explică existenţa unui Acatist al Sfântului Onufrie şi săvârşirea unei procesiuni cu moaştele sale de ziua hramului Schitului Sihăstriei Voronei, la Buna Vestire, când se ocolea biserica în cântări şi în dangătul clopotelor, după cum mărturisea fericitul întru adormire patriarhul Teoctist, cu prilejul proclamării canonizării.
Din păcate, textul Acatistului s-a pierdut; s-a păstrat doar troparul Cuviosului, datat 10 iulie 1867, tropar care a fost transliterat şi pus pe note.
Sfinţenia Cuviosului Onufrie a fost confirmată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 6 iulie 2005. Iar proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 8 septembrie 2005, cu prilejul hramului Mănăstirii Vorona, în prezenţa fericitului întru adormire Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986 şi 2007, a cărui slujire ierarhică a traversat perioada celui mai virulent atac comunist la adresa Bisericii, dar şi a celei mai mari crize spirituale, provocată de aşa-zisa tranziţie şi de decăderea morală a neamului românesc.
Punând la inimă pilda vieţuirii acestor doi luminători ai sihăstriilor moldave, având în minte şi exemplul rugăciunii stăruitoare, al răbdării şi al înfrânării Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, pomeniţi şi ei astăzi, să ne rugăm Mult-Milostivului Dumnezeu să ne călăuzească şi să ne întărească în urcuşul pe scara virtuţilor!