Timp de trei decenii şi mai bine, Cuviosul Iosif a asigurat îndrumarea duhovnicească a mii de credincioşi şi sute de călugări, călugăriţe şi pustnici care se nevoiau fie în „Poiana lui Iosif”, fie în preajma „Pârâului lui Iosif” sau a „Chiliilor lui Iosif”; acestea sunt doar câteva amprente ale vieţuirii lui pe acele locuri din Munţii Neamţului. Era considerat la acea vreme – cum am spus – unul dintre cei mai vestiţi sihaştri din acele ţinuturi.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
S-a născut în jurul anului 1750 într-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe, în satul numit Valea Jidanului – din preajma Bicazului Ardelean din judeţul Neamţ, astăzi localitatea Toşorog.
Probabil că din botez se numea Ioan; de aici şi numele Iosif din călugărie.
Familia sa avea să se refugieze în urma persecuţiilor îndreptate de Curtea imperială de la Viena împotriva Bisericii Ortodoxe, prin generalul Nikolaus Adolf von Buccow, cel care – între anii 1761-1762 – a distrus toate schiturile şi mănăstirile din Transilvania. Este cunoscut faptul că împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei a încercat să ia atitudine Sofronie de la Cioara, dar fără sorţi de izbândă. Din cauza acelor persecuţii, multe familii de români ortodocşi au trecut munţii şi s-au stabilit în Moldova.
Tânărul Ioan – înclinat fiind spre cele spirituale – s-a dus să viziteze mănăstirile din Moldova şi a ales Mănăstirea Dragomirna, unde, la acea vreme, era stareţ Paisie Velicikovschi. Atunci când Paisie Velicikovschi, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Callimachi (1760-1786), s-a mutat la mănăstirile Secu şi Neamţ – aceasta se întâmpla prin anul 1775 – tânărul Ioan a făcut parte din grupul de părinţi şi fraţi care l-au urmat pe stareţul lor.
Nu ştim când, unde şi de către cine a fost tuns în monahism şi nici cine i-a fost naş de călugărie. Dar presupunem că toate acestea s-au petrecut în timpul cât a fost stareţ Paisie Velicikovschi; desigur, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Callimachi. De altfel, Paisie Velicikovschi este cel care l-a numit, după anul 1779, duhovnic la Schitul Pocrov, schit care a fost ctitorit de Pahomie, fost Episcop al Romanului, pe la începutul secolului al XVIII-lea.
Nu cunoaştem motivele pentru care s-a retras de la Schitul Pocrov, însă ştim că Paisie Velicikovschi l-a numit duhovnic la Schitul de călugăriţe Pârâul Carpenului – apă care izvorăşte de sub Muntele Măgura Pipirigului, schit care, fiind foarte aproape de Mănăstirea Neamţ, mănăstire de călugări, a fost desfiinţat ca să nu se dea loc interpretărilor. Obştea acestui schit de călugăriţe a fost mutată la Schitul Durău, care a fost înfiinţat de stareţul Paisie Velicikovschi în completarea schiturilor de călugăriţe Boiştea şi Topoliţa, care au fost înfiinţate în secolul al XV-lea.
După anul 1785, la îndemnul stareţului Paisie Velicikovschi şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Callimachi al Moldovei, Cuviosul Iosif a fost rânduit să întemeieze o aşezare monahală în apropierea mănăstirilor Neamţ, Secu, Sihăstria şi Agapia, cu numele de Văratic sau Văratec; Mănăstirea Agapia a fost transformată de mitropolitul Veniamin Costachi, în 1803, în mănăstire de călugăriţe.
La ridicarea aşezământului monahal, Cuviosul Iosif a fost susţinut de primele două stareţe – Olimpiada şi Nazaria, fostele sale uceniţe de la Schitul Durău.
La început, în 1785, s-a ridicat, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob Stamati (1792-1803), o biserică din lemn, după care, între anii 1808-1812, în timpul mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842), s-a construit biserica de zid, ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Odată cu finalizarea lucrărilor de construire a aşezământului monahal, Cuviosul Iosif, fiind un foarte iscusit duhovnic, a început să fie căutat din ce în ce mai mult de credincioşi din toate părţile Moldovei. Dumnezeu îl înzestrase cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Însuşi Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei (1803-1808 şi 1812-1842), care, între anii 1808-1812, se retrăsese la Mănăstirea Neamţ, îl căuta pentru sfat şi spovedanie, considerându-l un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Nu a scris cărţi, dar în timpul liber a copiat manuscrise cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.
Timp de trei decenii şi mai bine, Cuviosul Iosif a asigurat îndrumarea duhovnicească a mii de credincioşi şi sute de călugări, călugăriţe şi pustnici care se nevoiau fie în „Poiana lui Iosif”, fie în preajma „Pârâului lui Iosif” sau a „Chiliilor lui Iosif”; acestea sunt doar câteva amprente ale vieţuirii lui pe acele locuri din Munţii Neamţului. Era considerat la acea vreme – cum am spus – unul dintre cei mai vestiţi sihaştri din acele ţinuturi.
Cuviosul Iosif s-a strămutat la cele veşnice în ziua de 28 noiembrie 1828, în vârstă de 78 ani, încărcat de sporite vrednicii duhovniceşti, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Văratic.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 5 martie, a anului 2008, a hotărât trecerea Cuviosului Iosif în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 16 august.