Înaltpreasfinția Voastră,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Preacuvioase Maici
Îndurerată familie,
Iubiți credincioși,
Am fost rânduit de către IPS Părinte Arhiepiscop Calinic să alcătuiesc un cuvânt pentru ziua de înmormântare a părintelui proinstareț al Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, arhimandritul Grigorie Halciuc. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape știu că părintele era scump la vorbă, mai degrabă ascuns decât grabnic în a se deschide pentru a povesti despre sine, nu totdeauna ușor de citit în gesturi și atitudini. Am avut însă mulțumirea de a asculta, nu de mult, povestea vieții părintelui Grigorie, spusă de el însuși, ca ascultare față de o rugăminte pe care preacuvioșia sa o primise de la părintele arhiepiscop Calinic. Au fost două ceasuri de dezvăluire cuminte și așezată, limpede și plină de umor, pe alocuri plină de emoții care se revărsau în tremur de glas și lacrimă pe obraz.
Nu-mi propun a vă înfățișa, acum, o biografie în toate detaliile ei. Mă voi strădui ca, urmând firul povestirii vieții părintelui Grigorie, să descoperim minunata lucrare a lui Dumnezeu cu acest om în cei peste 84 de ani de viață. Și cum a răspuns el chemărilor Domnului, făcându-se icoană de monah ascultător și slujitor râvnitor, de la care, o, cât de multe avem, toți, de învățat.
Nu era din părțile Bucovinei, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Bucovina. A văzut lumina zilei în satul (pe atunci comuna) Poșta din județul Tulcea, în familia de țărani simpli și harnici Iacob și Tatiana, la 8 februarie 1938. Îl pomenim în această zi pe Sf. M. Mc. Teodor Tiron, și parcă recunoaștem acum cu ce l-a binecuvântat sfântul pe viitorul părinte Grigorie: rigoarea, seriozitatea și disciplina specifică unui sfânt militar; și tot în această zi ne amintim liturgic de cele două sfinte surori, Marta și Maria, regăsind noi, cu prisosință, în viața părintelui Grigorie, minunatul echilibru între grija pentru cele din afară, specifică Martei, și neabaterea de la rugăciune și ascultarea cuvântului, cum o cunoaștem pe Maria. Din botez a primit numele de Grigorie, care nu i s-a mai schimbat la călugărie; și, pentru că avea o rânduială cu acest prunc, Dumnezeu l-a păstrat, într-un fel, l-a ținut în viață, pentru că în epidemia de tifos de după război un frate și două surori născuți mai dinainte n-au trăit decât puțin mai mult de un an. Din cei șase frați, doar unul, Ion, este în viață (82 de ani), ceilalți trecând la Domnul: Tudorel, Dumitru, Gavrilă, nu de demult Ecaterina, și acum, părintele Grigorie.
În vremea copilăriei, îndeosebi evlavioasa sa mamă i-a insuflat dragostea de Dumnezeu, luându-l cu ea la Mănăstirea Celic Dere, aflată la doar 4 km de satul natal, copilului Grigorie plăcându-i îndeosebi cântările frumoase ale maicilor de acolo. L-a păzit Dumnezeu și mai apoi: după cele 4 clase în satul natal, la gimnaziul de până în clasa a 7-a din comuna alăturată, nu l-a ademenit viața ceva mai dezordonată din internat, ci avea totdeauna, mărturisea părintele, o cugetare la ceva mai înalt. La fel și la școala tehnică pentru șantier naval din Tulcea, pe care, tot din lucrarea lui Dumnezeu nu o va urma decât puțin, căci, reținut de către tatăl său pentru lucrări agricole, nu a mai fost primit anul următor.
Un bun prieten, fratele viitorului părinte Teodor (Tudor) Pavlo, i-a vorbit atunci, fără a-i da explicații, despre o … „școală superioară”, foarte bună, la Câmpulung Moldovenesc. Fără nici un gând de mănăstire, tânărul Grigorie ajunge în Bucovina în iarna lui 1955, și la 24 noiembrie – zi pe care a reținut-o ca fiind plină de întâmplări minunate – a ajuns la această școală, care nu era alta decât Schitul Rarău. Atunci, la poarta schitului, și la întrebarea de întâmpinare a părintelui Silvestru, Grigorie a luat, cu toată asumarea, hotărârea de a rămâne în mănăstire toată viața. Și a întărit apoi această hotărâre în fața părintelui stareț Daniil, cunoscutul părinte, viitor martir în temnițele comuniste, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Dincolo de ascultările obișnuite, prima fiind la bucătărie, aici și de la mentorul său, părintele Daniil, pe care l-a considerat sfânt și pe care l-a ținut la mare evlavie toată viața, a învățat fratele Grigorie bazele trăirii monahale pe care le vom recunoaște apoi toată viața părintelui: asprimea nevoinței, prezența la toate slujbele bisericii (și nu începea Miezonoptica până când nu veneau toți viețuitorii) și la toate mesele de obște, deasa spovedanie și împărtășirea întregii obști în aceeași zi, pentru a se accentua sentimentul unității. Cine nu se conforma, era întrebat de către părintele Daniil, pentru a fi responsabilizat: „Ce fel de atlet al lui Hristos ești tu?”
Solidari cu părintele lor duhovnicesc, în ziua de 14 iunie 1958 când la București era arestat părintele Daniil Sandu Tudor dimpreună cu alți membri ai Rugului Aprins, și mica obște de la Rarău a fost sechestrată și anchetată, după ce mult timp fusese urmărită, inclusiv printr-un securist infiltrat. Aceasta nu l-a împiedicat în acea zi pe fratele Grigorie ca atunci când un securist l-a obligat să fumeze, el să-i dea, instinctiv, o palmă peste mână, semn de hotărâre și fermitate, chiar dacă s-a ales după aceea cu alte palme, peste obraz, din partea securistului. Nu recunoașteți, și aici, ceva din dârzenia și neclintirea cu care ne-a obișnuit părintele Grigorie?
Închis fiind schitul Rarău în decembrie acel an, obștea s-a mutat la Mănăstirea Slatina, de care depindea schitul, pe atunci cu aproape 100 de viețuitori, povățuită acum de părintele protosinghel Emilian Olaru, după plina de rodire stăreție a părintelui arhimandrit Cleopa Ilie, venit aici cu mulți părinți duhovnicești de la Mănăstirea Sihăstria. După o lună însă, în ianuarie 1959, tânărul Grigorie a fost încorporat în armată, timp de doi ani, până în decembrie 1960. Părintele va mărturisi mai apoi că nu a simțit direct efectele decretului de tristă amintire 410 din 1959, care i-a alungat pe mulți călugări și călugărițe în surghiun; dar a cunoscut mai apoi durerea viețuirii ca civil, timp de cinci ani, rupt de viața binecuvântată din interiorul mănăstirii, În acest timp a fost angajat, ca dulgher (o lună), apoi cinci ani ca brutar, primii doi ani la Vatra Dornei, ceilalți la Crucea, pe Valea Bistriței, unde pregătea pâinea pentru minerii de la Leșu Ursului. Și aici Dumnezeu l-a păzit: nu a optat pentru căsătorie, a trecut ușor peste câteva încercări cărora le-a rezistat, părintele simțind tot timpul ajutorul puternic al primului său povățuitor, părintele Daniil, în fața căruia promisese hotărâre până la moarte în călugărie.
Relaxându-se puțin prigoana, și mănăstirile fiind deschise pentru turiști, s-a simțit și nevoia de personal. Fratele Grigorie – iată de aproape 20 de ani consecvent ca frate de mănăstire – va fi primit la Mănăstirea Putna, ca și casier, în septembrie 1965. Puținii părinți de atunci țineau aprinsă flacăra credinței și a dragostei de țară la mormântul Slăvitului Voievod Ștefan: părintele stareț Gherasim Cucoșel, părinții Pimen, Iachint și Teofilact, ghizii, părintele Serapion, neobositul și singurul slujitor la altar ani îndelungați, părinții Ioan Ionescu, Luca, Marcu ori Damaschin.
Fără voie de la stăpânire, la 8 aprilie1974, în Lunea Săptămânii Mari, fratele Grigorie a fost călugărit, dimpreună cu părintele Tudor Pavlo, noaptea, după Denie, cu ușile închise, naș fiind părintele Iachint. La strană, un singur glas: părintele Pimen. A fost o întreagă „regie” orchestrată de părintele Pimen, care i-a zis părintelui stareț Gherasim: tu îi călugărești, și apoi eu te reclam la mitropolie, și o scoatem la capăt. Chemat la Iași de părintele mitropolit Iustin și mustrat, părintele stareț Gherasim va primi iertare și acceptul tacit inclusiv de la Departamentul Cultelor.
În anul următor, în Catedrala Mitropolitană din Iași, va fi hirotonit în ierodiacon, pe 23 martie (în Duminica Ortodoxiei), de către PS episcop vicar Adrian Botoșăneanul, și în ieromonah, peste 2 zile, la praznicul Bunei Vestiri, de către mitropolitul de atunci, IPS Iustin Moisescu. În timp, își va definitiva și studiile: seminarul de la Neamț, apoi Facultatea de Teologie din București, cu o licență (susținută în 1978) despre „Energiile divine necreate în opera Sf. Grigorie Palama”, ocrotitorul său spiritual, pe care-l cinstea cu multă evlavie îndeosebi în cea de a doua duminică a Postului Mare, închinată lui.
Dar Dumnezeu avea și alte planuri cu părintele Grigorie. După 12 ani de ascultare la Putna, este trimis în 1978 ca stareț la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, pentru a-l înlocui pe părintele arhimandrit Pimen Zainea, care primise o altă ascultare la Așezămintele Românești din Țara Sfântă. A fost un „șiretlic” al părintelui Iachint, căci el trebuia să fie numit. Și ceea ce i s-a spus că va fi doar o perioada scurtă, provizorie, s-a arătat a fi o stăreție vrednică, de peste 40 de ani. Dar l-a „iertat” părintele Grigorie pe bădia Iachint, care îi va fi duhovnic până la moartea sa (în 1998), părintele Grigorie recunoscând în cuvioșia sa un exemplu strălucit de răbdare.
Doar un scurt intermezzo de 4 ani a intervenit în cea mai lungă stăreție a mănăstirii Sf. Ioan, ani petrecuți, pentru restabilirea sănătății, în compania binevoitoare a prietenului său, pictorului Mihai Moroșan, într-o mănăstire din Kikos, în Mitropolia de Limasol, Cipru. S-a considerat prea mic pentru o slujire într-o așezare monahală atât de importantă. Și de aceea, mărturisea cu lacrimi că el l-a considerat pe Sf. Ioan cel Nou ca stareț; la racla lui venea și lua binecuvântare în fiecare zi; și cu ajutorul îmbelșugat și minunat al Sfântului Ioan a coordonat nu puține lucrări stringente: repararea acoperișului bisericii mari și conservarea, atât cât s-a putut, a picturii exterioare, amenajarea stăreției, a chiliilor – în șantier timp de 15 ani, a beciului de vin, construirea paraclisului mănăstirii (în contextul imediat de după 1990), ajutat în toate acestea de vrednicul arhitect Gheorghe Bratiloveanu. Tot Sfântul Ioan l-a ajutat cum să facă față provocărilor vremii, mănăstirea fiind vizată și vizitată de nu puțini puternici ai vremii din timpul regimului comunist. A fost respectat și prețuit de părintele arhiepiscop Pimen, cu care, cunoscuți fiind de atâta vreme, se sfătuia tot timpul. După slobozirea din ascultarea de stareț – încredințată părintelui arhimandrit Serafim Grigoraș, care l-a înconjurat cu deosebit respect pe părintele de acum proinstareț Grigorie –, în semn de deosebită cinstire și recunoștință pentru tot ceea ce cu devotament a împlinit, IPS Părinte Arhiepiscop Calinic i-a dăruit, la praznicul Nașterii Domnului din anul 2021, cea mai înaltă distincție a Eparhiei: Crucea Bucovinei.
Astăzi se întoarce la Putna de metanie, pentru a se odihni în mormântul pe care nu demult, singur și-l alesese. Luase în calcul și Mănăstirea Rarău, dar se gândise că e prea departe; aici, la Putna, sunt însă îngropați frații săi duhovnicești de nevoință, părinții arhimandriți Iachint Unciuleac și Tudor Pavlo.
Întors la mănăstirea de metanie, îi punem și noi acum metanie și, în fața discreției, smereniei și înălțimii viețuirii sale, îi cerem iertare.
Poate nu toți v-am înțeles, părinte Grigorie. Poate ni s-a părut aspră căutătura feții și vocea gravă, când ne corectați greșelile la strană, dar acum știm că de dragul frumuseții slujbelor pe care atât de mult le-ați iubit, o făceați. Și cum știați, după mustrare, să ne readuceți zâmbetul printr-o vorbă de duh și o mângâiere caldă! Ne va fi dor să vă vedem pe scăunelul din altar, unde pomeneați, zi de zi, adâncit și atent la toate. Vom căuta, dimineața, să vă vedem printre primii la biserică, așa, cu mersul cuminte și cu haina simplă; să vă sărutăm mâinile brăzdate de lucru, să ne adăpăm din cunoștințele de tipic pe care le stăpâneați. E adevărat: nimeni nu v-a auzit vreodată predicând; dar ce predică mai vie poate să fie decât viața atât de dedicată a sfinției voastre!
Obștea Sfântului Ioan s-a înnoit acum și tinerețea are nevoie de privire la cei dinainte: ajutați-ne, pe toți, să nu ne poticnim în fața greutăților, să fim fermi în cele făgăduite la călugărie, să iubim Biserica, Liturghia și rugăciunea de chilie, buna rânduială, cumințenia, răbdarea, seriozitatea, respectul între noi, smerenia și după reușite, sau mai ales atunci; inspirați-ne să fim hotărâți, energici, exigenți cu noi, mai înainte de a fi cu alții. Să găsim la racla Sf. Mc. Ioan cel Nou izvorul de putere, de iertare și de mângâiere, în vremi deloc ușoare în slujirea Bisericii.
Astăzi, pe 18 iulie, când vă prohodim, Biserica îl pomenește pe Sf. Cuv. Pamvo, despre care citim în Pateric că 3 ani s-a rugat lui Dumnezeu să nu-l slăvească pe pământ. Și Dumnezeu l-a încununat cu o asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la fața lui! Discret și smerit, v-ați ascuns cât ați putut! N-ați vrut a ieși în prim plan! N-ați iubit slava oamenilor, ci pe aceea care o dă Dumnezeu!
Pe acest Dumnezeu, Care v-a ales, v-a purtat prin viață și pe Care L-ați iubit, Îl rugăm să primească sufletul sfinției voastre în slava Lui cea netrecătoare. Și acolo să vă facă odihnă, meritată odihnă, pentru toată osteneala. Iar nouă, ne rămâne a vă pomeni, prin rugă și prin luare aminte la viața frumos trăită, și a zice, cu simțire și dragoste: Veșnică să vă fie pomenirea, în veci de veci. Amin!
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților