Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, sub îndrumarea sectorului de Misiune pastorală și actualitate creștină al Centrului eparhial – Suceava, în toate protopopiatele eparhiei s-au desfășurat, cu respectarea tuturor măsurilor sanitare, în luna aprilie întâlniri ale cercurilor pastorale.
Cercul Pastoral Nr. 1 Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți
~ zona Rădăuți ~
Întâlnirea membrilor Cercului Pastoral Misionar nr. 1, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți și coordonat de către părintele Prelipcean Nelu-Angel, s-a desfășurat luni, 11 Aprilie 2022, în sala multifuncțională a Parohiei Sfânta Cuvioasă Parascheva din Municipiul Rădăuți. Ședința a fost precedată de oficierea Acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.
După săvârșirea slujbei, a urmat meditația cu titlul: „Elemente deviante și pseudo-tradiții în practica rugăciunii personale/comunitare”, care a fost susținută de către Părintele coslujitor Calancea Nicolae de la Parohia Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Rădăuți. Din cuprinsul prezentării cităm următoarele aspecte:
Rugăciunea în comun s-a dezvoltat după Pogorârea Duhului Sfânt, adică imediat după ce a luat ființă Biserica lui Hristos prin botezul primilor trei mii de oameni. Însuși cuvantul biserică (în grecește „ekklesia”) înseamnă „adunare”, adică totalitatea celor ce au primit același botez, mărturisesc acceași credință și practică același cult. Trebuie de evidențiat faptul că în centrul cultului creștin din vremea Sfinților Apostoli era reiterarea Cinei celei de Taină, numită Frangerea Pâinii, adică Euharistia, urmată de împărtașirea tuturor. Această slujbă era sâmburele a ceea ce mai târziu se va numi Liturghie. Iată ce ni se spune în Faptele Apostolilor despre primii creștini care alcătuiau Biserica lui Hristos: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”, (cap. 2, v. 42). Deci, rugăciunea era liantul fluid al comunicării și comuniunii creștine din epoca apostolică, fiind în același timp și intrumentul prin care creștinii se ajutau reciproc.
Raportându-ne la rugăciunea pe care o facem fiecare în particular sunt credincioși care susțin că ajunge credința, că este suficient doar să crezi, să te rogi acasă și pentru aceasta „nu mai ajung” nici la preoți și nici la biserică, nu mai caută nici comuniunea cu Binefăcătorul lor, ca să Îi arate mulțumire și recunoștință. Sfântul Apostol Iacob, însă, ne atenționează în Epistola sa, zicând: „Credința fără de fapte, moartă este” (Iacob 2, 26), pentru că și diavolii cred, dar credința lor s-a dovedit a fi insuficientă și ineficientă. Credința este bună, căci poate aduce sănătate, poate aduce bunăstare în viața aceasta, dar în viața veșnică nu vor mai putea ajuta prea mult nici credința, nici nădejdea pentru că nu își mai au rostul într-o lume în care Îl vedem pe Dumnezeu „față către Față”. Acolo, fiind țărâmul dragostei, se pătrunde doar prin comuniune. Acolo va dăinui doar comuniunea cu El în iubire și recunoștință.
Întâlnim în zilele noastre diferite cărţi de pietate populară în care, de cele mai multe ori, avem de a face cu denaturări ale adevărurilor de credinţă, exagerări și imaginații, necontrolate de autoritatea Bisericii. Aşa este, de exemplu, celebrul Talisman, despre care se spune că a fost găsit în anul 1585, sub mormântul Mântuitorului. Deşi istoric nu se ştie nimic despre el se spune că simpla citire ne vindecă de toate bolile şi de întâmplări neplăcute, o astfel de rugăciune fiind valabilă 20 de zile. I se atribuie, pur şi simplu, acestei cărți puteri magice nebănuite, ceea ce nu este adevărat. Ea este o compilație nereuşită care nu face altceva decât să alimenteze imaginaţia creştinului, amăgindu-l cu tot felul de promisiuni și făcându-l să uite că în cărtile de rugăciune există atâtea rugăciuni extraordinar de frumoase în formă și conținut, adresate Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfintei Cruci şi sfinților, acatiste și paraclise, în care ne regăsim cu toate problemele noastre. Nu simpla rostire a rugăciunilor din aceste cărţi şi purtarea lor ca talismane ne apără de rele şi de primejdii și ne îndeplinesc cererile, ci rugăciunea făcută cu stăruință, credinţă, încredere în ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților ne ajută în viața noastră. „Visul Maicii Domnului”, „Brâul Maicii Domnului”, „Talismanul Domnului Iisus”, „Calea Crucii”, „Cele 12 vineri mari de peste an”, „Dezlegarea de farmece și de vrăji”, „Dezlegarea de blesteme” și altele, sunt cărți de pietate populară, de inspirație apocrifă, broşuri care nu au miezul teologic şi frumusețea rugăciunilor din cărțile Bisericii și pe care nu le pot înlocui sau suplini niciodată. Este greșit să credem că este mai important să citim și să purtăm aceste broşuri cu noi, decât să folosim rugăciunile Bisericii. Toate acestea sunt practici populare, fără nici un fundament teologic sau liturgic şi ele nu fac altceva decât să îndepărteze de la adevăratul sens şi scop al rugăciunii. Nu rostirea automată a unui text de rugăciune, de proveniență îndoielnică, şi nici copierea lui și transmiterea mai departe, ori purtarea lui ca talisman ne aduc implinirea cererilor, ci rugăciunea adresată cu credinţă, smerenie şi încredere, lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfinților.
Au urmat discuții pe marginea temei și s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care reținem:
- În ultimii zece ani, au apărut numeroase ediții ale cărților de rugăciune necesare pentru credincioşii noştri. Aici sunt cuprinse rugăciunile pentru toate situaţiile din viața creștinului şi putem să ne regăsim perfect în nevoile, idealurile, gândurile noastre. Aceste cărți au girul autorității bisericeşti şi nu prezintă riscul de a fi influenţate de învățături străine de Biserica cea adevărată. Celelalte cărți de rugăciune sau simple rugăciuni, care circulă fără binecuvântarea unui ierarh al Bisericii, trebuie privite cu rezervă şi folosite numai dacă ele se regăsesc și în cărțile oficiale de rugăciune. Majoritatea lor sunt de inspirație apocrifă, de influenţă populară, care nu sunt întotdeauna în conformitate cu învăţătura Bisericii.
- Printre noi sunt şi creştini care cred că este mai important un acatist sau paraclis, decât Sfânta Liturghie, ceea ce este greşit. În Sfânta Liturghie aducem Jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului, într-un acatist ne rugăm unui sfânt să mijlocească pentru noi. De aceea, este mai important să pomenim numele noastre la Sfânta Liturghie, decât la un acatist. Ca și răspuns acestora, aducem ca mărturie o întâmplare adevărată: „Înainte de descoperirea moaştelor Sfântului Teodosie al Cernigovului (în 1896), preotul care săvârșea reînvelirea moaștelor, fiind foarte ostenit, aţipi așezat lângă moaște și îl văzu în fața sa pe sfântul, care îi zise: „Îți mulțumesc că te-ai ostenit pentru mine. Te mai rog ca, atunci când vei săvârși Sfânta Liturghie, să-i pomenești pe părinții mei, și le rosti numele (preotul Nichita și Maria)”. „Cum de tu, Preasfințite, ceri rugăciuni de la mine, când tu însuți stai în fața Tronului ceresc și le împarți oamenilor milostivirile lui Dumnezeu?”, îl întrebă preotul. „Da, este adevărat – răspunse Sfântul Teodosie – dar pomenirea la Sfânta Liturghie este mai puternică decât rugăciunile mele” (https://doxologia.ro/sfantul-lavrentie-de-cernigov), așadar peste toate celelalte slujbe trebuie să primeze Sfânta Liturghie.
- O altă concepție a unora este că rugăciunea de la miezul nopții este mai puternică decât toate celelalte, însă nu are niciun fel de justificare teologică. Biserica păstrează în structura cultului său Rânduiala Miezonopticii sau Rugăciunea de la miezul nopții, ca pe o laudă bisericească, pentru a împlini porunca de a lăuda pe Dumnezeu în toată vremea şi în chip special de şapte ori într-o zi liturgică, dar nu-i acordă nicicum o forţă mai mare. Ea este parte a vieţii monahale, dar şi creştinii se pot ruga la miezul nopții. Însă a recomanda creştinilor să se scoale la miezul nopții să se roage, fiindcă este o rugăciune mai puternică și mai bine primită, este un sfat fără temei sau justificare. Rugăciunea este binevenită și la fel de primită și eficientă la orice oră din zi sau din noapte.
Discuțiile au fost dirijate de către părintele Angel Prelipcean, coordonatorul cercului, dimpreună cu părintele misionar protopopesc Ilie Molea. La final, părintele misionar a mulţumit părintelui Nicolae Calancea pentru susținerea referatului precum și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral Nr. 2 Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul
~ zona Arbore – Milișăuți ~
Preoții din Cercul Pastoral Misionar nr. 2, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul și coordonat de părintele Lupăștean – Barfă Bogdan, s-au reunit marți, 12 Aprilie 2022, la Parohia Sfântul Nicolae, păstorită de către părintele Balan Marius, din satul Românești, comuna Grănicești, Protopopiatul Rădăuți.
Ca de fiecare dată, înainte de prezentarea referatului, părinții au citit câte un condac și un icos din Acatistul rânduit dinainte, al Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, care a fost săvârșit în biserica parohială, iar meditația intitulată „Rugăciunea – mijloc de a dobândi Duhul Sfânt. Metode practice pentru intensificarea rugăciunii”, a fost susținută de către părintele paroh.
Din cuprinsul prelegerii cităm următoarele aspecte: Cunoscând frumusețea și dulceața rugăciunii, rolul si importanța ei în viața duhovnicească, dar și ispitele și capcanele ce se ridică împotriva acesteia, Sfinții Părinți au definit-o a fi urcușul minții către Dumnezeu, dialogul curat al sufletului omului cu Părintele lui ceresc.
Adevăratul scop al vieții noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii și orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spune că numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh. Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viața cealaltă și nici harul lui Dumnezeu în aceasta. Orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice căci ea ne este întotdeauna la îndemână, ca un instrument de dobândire a harului. Rugăciunea poate fi făcută de bogați sau de săraci, puternici sau slabi, sănătoși sau bolnavi, de drepți sau păcătoși. Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și în cazul unui om păcătos atunci când este făcută din toată inima.
Sfinții Părinți, în special părinții filocalici, sunt primii care prezintă rugăciunea și în aspectele ei „tehnice”. Aceasta în vederea înțelegerii și aprofundării practicii rugăciunii, pentru ca ea să devină o stare. Rugăciunea urmează nenumărate forme, metode și manifestări. Prin urmare i-a nume extrem de variate pe care autorii duhovnicești le utilizează cu o mare spontaneitate: starea la slujbe, suspinele înaintea lui Dumnezeu, îngenunchierile, săltările duhovnicești ale inimii, revărsarea lacrimilor, râvna cugetării, etc.
Sfântul Teofan Zăvorâtul enumeră câteva trepte și în același timp metode de îmbunătățire ale rugăciunii ce corespund structurii ființei omenești. Formularea propusă este următoarea: rugăciunea corporală sau vocală, rugăciunea mentală, rugăciunea minții și a inimii, rugăciunea spirituală sau contemplația.
Metoda de rugăciune prin excelență a fost elaborată în isihasm, un curent duhovnicesc din secolul al XIV-lea. Această metodă se axează pe rugăciunea simplă și repetitivă. Trupul este un element important al dialogului între ființele trupești. Deși comunicăm cu ceilalți mai ales prin cuvânt, nu trebuie uitat că omul se exprimă prin întreg trupul său. Spre deosebire de Dumnezeul filozofilor intelectualiști, Dumnezeul Bibliei se descoperă oamenilor asumând trupul. Omul răspunde în același mod prin gesturi și voce: își înalță mâinile spre cer (Ps. 62, 5), își înalță ochii (Ps. 122 ,1), își pleacă genunchii (Efeseni 3, 14), strigă către Domnul (Ps. 3, 5).
Cu referire la trup ca instrument al rugăciunii, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Ia aminte cum puterile sufletului înrâuresc trupul și cum simțămintele sufletului atârnă de trup”, iar Origen scria că omul evlavios poartă și în trupul său icoana dispozițiilor cuvenite sufletului în vremea rugăciunii.
Au urmat discuții pe marginea temei și s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care reținem:
- A îngenunchea în timp ce ne rugăm nu este o povară, ci un mare privilegiu. Punerea în genunchi la rugăciune este o notă caracteristică religiei creștine. Însuși Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani și Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ștefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir, iar apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei și a înviat-o. Acestea sunt exemple dumnezeiești și argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori simțim că avem nevoie să stăm în genunchi. Omul zilelor noastre a pierdut imboldul și nevoia interioară de a îngenunchea.
- Foarte importante pentru trup și suflet sunt și metaniile, după cum afirmă și Sfântul Paisie Aghioritul. Ele dau omului posibilitatea să urce la înălțimile duhovnicești ale virtuților, dar și pe înălțimile munților cu multă ușurință. Metaniile înseamnă rugăciune, dar în același timp sunt și asceză și ajută mai mult decât toate celelalte nevoințe duhovnicești. Au foarte multe beneficii pentru cel care se ostenește. Prima dintre ele este că ne închinăm lui Dumnezeu și îi cerem cu smerenie mila Sa. A doua este că prin metanii se smerește trupul și se face liniștit și nepătimaș. A treia este că metaniile ne dăruiesc și sănătatea trupească aducându-i omului îndoita sănătate.
- Precum credința este ancoră tare a sufletului creștin în fața valurilor tot mai numeroase și tumultoase ale vieții, rugăciunea este colacul de salvare al unei lumi care pare a se scufunda tot mai rapid și mai primejdios în oceanul întunecat al lumii acesteia. A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veșnicia.
Dicuțiile au fost dirijate de către părintele coordonator Bogdan Lupăștean și părintele misionar protopopesc Ilie Molea. În cadrul acestora, s-au propus spre aprobare/realizare următoarele aspecte: credincioșii ar trebui să aibă un timp special de rugăciune și să-și facă un program pe care să-l respecte cu conștiinciozitate; catehizarea copiilor pe tema rugăciunii; rolul mamei în sporirea rugăciunii copiilor.
În încheiere, părintele misionar a mulțumit părintelui paroh Marius Balan pentru găzduirea evenimentului și pentru alcătuirea meditației iar la final, înainte de a se cânta Cuvine-se cu adevărat, a mulțumit și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral Nr. 3 Sfântul Ierarh Petru Movilă
~ zona Siret – Zamostea ~
În data de 14 Aprilie 2022, la Parohia Sfânta Treime din orașul Siret, păstorită de către părintele Hapenciuc Lucian din Protopopiatul Rădăuți, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 3, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Petru Movilă – Mitropolitul Kievului și coordonat de părintele Cosmin Cucu.
După rostirea Rugăciunii Domnești, a urmat meditația cu titlul: „Elemente deviante și pseudo-tradiții în practica rugăciunii personale/comunitare”, și a fost susținută de către părintele Lucian Hapenciuc de la parohia sus-menționată.
Din cuprinsul acesteia cităm următoarele aspecte:
Despre rugăciune, pentru început, citim cum se face, întrebăm pe duhovnicii noștri, primim canon de rugăciune de la ei și ne sârguim să nu treacă o zi fără pravila făcută. Toate acestea le facem cu îndrumare din partea duhovnicului și cu ascultare, încredințați fiind că ascultarea este mai mare decât rugăciunea și decât postul, făcute din voie proprie, cel puțin la începutul vieții noastre duhovnicești. Mai pe urmă, după o vreme de rugăciune mai multă, vom ajunge să sporim mai mult și în calitatea rugăciunilor, întrucât „și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).
Una din caracteristicile fundamentale ale cultului ortodox este uniformitatea și stabilitatea, adică există norme precise și fixe, unanim admise și care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși, din orice parte a lumii. De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte atentă la dezvoltarea și cristalizarea cultului ei, păstrând acele practici menite să promoveze viața religios-morală a credincioșilor și să sporească fastul și frumusețea cultului. Chiar dacă rânduielile unanim acceptate și stabilite în cărțile de slujbă ori în cele de tipic au devenit obligatorii pentru toți slujitorii, au fost și situații când unii dintre aceștia au lăsat să se strecoare unele practici ori inovații în textul rugăciunilor sau în rânduială, prin adăugare sau prin omisiune, întreținând starea de confuzie a credincioșilor. Părintele Conf. Dr. Viorel Sava descrie câteva cauze ale apariției inovațiilor în cult: a) slăbirea simțului liturgic și a conștiinței liturgice a preotului; b) interpretarea abuzivă a principiului „cum va vrea cel mai mare”; c) avantajele materiale; d) teama de a nu intra în conflict cu enoriașii; e) plăcerea de a fi mai popular decât celălalt; f) formarea duhovnicească și teologică superficială; g) lipsa catehezei și explicației liturgice și a predicii argumentate liturgic; h) necunoașterea sensurilor profunde ale actelor sfinte pe care le săvârșim; i) evlavia îndoielnică a unor credincioși; j) bigotismul și supestițiile; k) tendința de raționalizare și modernizarea rugăciunii oficiale a Bisericii (Inovațiile în cult – singularizare liturgică, în Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, „Teologie 1999/2000”, tom 5, p. 75-84).
Au urmat discuții pe marginea temei și s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care amintim:
- Cultul divin nu este un loc unde fiecare liturghisitor în parte poate face inovații și experiențe după bunul plac, deoarece ar genera destrămarea cultului, denaturarea doctrinei și sfărâmarea unității religioase. De aceea, îndeplinirea corectă a obligațiilor rituale prescrise de regulile tipiconale este o datorie fundamentală a oricărui slujitor bisericesc.
- Practicile și învățăturile neconforme cu tradiția Bisericii reprezintă un adaos păgubos la tradiția creștin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simț elementar și prin aceasta discreditând Ortodoxia însăși. De aceea, se cuvine – mai ales nouă, preoților – a le cunoaște și a le combate, demonstrându-le iraționalitatea lor de principiu și inutilitatea lor într-o viață duhovnicească echilibrată.
- Ortodoxia pune întotdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos și iubirea Lui de oameni prezentă și între credincioși, în Biserică, în rânduielile ei sfințitoare și mântuitoare. Orice inovație, orice abatere de la Sfânta Scriptură și de la Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiție” și orice „libertate” care iese din cadrul cumințeniei Ortodoxiei, este limpede străină de Duhul Adevărului și deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetățeni ca „tradiții”, trebuie evitate și eliminate fără rezerve.
Ședința cercului pastoral-misionar nr. 3 s-a finalizat cu mulțumiri și felicitări adresate de către părintele coordonator Cosmin Cucu, părintelui paroh Lucian Hapenciuc pentru organizarea cercului pastoral precum și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral nr. 4 Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul
~ zona Frătăuți – Dornești – Sucevița ~
În data de 28 Aprilie 2022, la Parohia Sfântul Ioan Evanghelistul din comuna Horodnic de Jos, păstorită de către părintele Petrea Liviu din Protopopiatul Rădăuți, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 4, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, coordonat de părintele Traian Molea.
Întâlnirea a debutat cu oficierea Acatistului Învierii Domnului apoi a urmat meditația intitulată „Elemente deviante și pseudo-tradiții în practica rugăciunii personale sau comunitare” și a fost susținută de către părintele paroh Liviu Petrea.
Din cuprinsul referatului, cităm următoarele aspecte: Sfântul Marcu Ascetul zice: „A ne ruga oricum stă în puterea fiecăruia, a ne ruga cum se cuvine stă în puterea rugăciunii și în darul Duhului Sfânt”[1]. De aceea, mai întâi ne rugăm ,,cum putem”, ca mai apoi să ne rugăm ,,cum trebuie”. Acest ,,cum trebuie” vine de la Duhul Sfânt, nu este o lucrare a sinelui nostru, a omului, ci a lui Dumnezeu. Biserica noastră nu a lăsat îndeplinirea riturilor inspirației sau gustului personal al fiecărui liturghisitor. Biserica și-a fixat de-a lungul timpului rugăciunile și simbolurile, în plus amănunțit mișcările fiecărui liturghisitor. Toată această înșiruire de orânduieli care fixează în forme stabile și uniforme modul de a se ruga și de a slăvi pe Dumnezeu în public, alcătuiesc ceea ce numim cu un termen îndeobște cunoscut, tipic sau rânduială. Cultul divin public nu poate fi lăsat drept câmp de experiență, pentru că uniformitatea cultului și unitatea religioasă ar fi sfărâmate, iar doctrina ar fi ,,ciuntită”. În Biserica Ortodoxă, cultul reprezintă expresia sentimentului religios al credincioșilor îndreptat către Dumnezeu și materializat în diferite forme pentru a se împărtăși credincioșilor harul mântuitor, pentru ca treptat să ajungă la cunoștința slavei lui Dumnezeu[2].
În cultul Bisericii Ortodoxe ,,slujba este de la sine atât de instinctivă încât o predică specială nu este totdeauna indispensabilă”[3]. Predica întregește frumusețea slujbei sau, mai bine zis, este o încoronare a ei. Una din caracteristicile fundamentale ale cultului ortodox este uniformitatea și stabilitatea, adică există norme fixe, unanim acceptate pentru toți credincioșii ortodocși, de pretutindeni. De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte atentă la dezvoltarea și cristalizarea cultului ei, păstrând acele practici menite să promoveze viața religios–morală a credincioșilor, sporind fastul și frumusețea cultului.
Chiar dacă rânduielile unanim acceptate și statornicite în cărțile de slujbă ori în cele de tipic au devenit obligatorii pentru toți slujitorii, au existat/există și situații când unii dintre aceștia au lăsat să se strecoare unele practici ori inovații în textul rugăciunilor sau în rânduială, prin adăugare sau prin omisiune, întreținând confuzia credincioșilor. Printre cauzele care au determinat apariția diferențelor în săvârșirea cultului se pot aminti: influențele străine confesionale, lipsa de uniformitate și de diortosire a cărților de cult, nerespectarea sau ignorarea voită a rânduielilor tipiconale, interpretarea greșită a principiului liturgic ,,cum va vrea cel mai mare” urmate de rolul nefast al inovațiilor și al implicațiilor liturgice ce decurg din aplicarea acestora.
Discuțiile au fost dirijate de către părintele coordonator al cercului pastoral și părintele misionar protopopesc. Pe marginea temei discutate, s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care reținem:
- Credinciosul angajat într-o experiență falsă stabilește relații arbitrare între cauze și efecte, face abstracție de corelația obiectivă și rațională dintre fenomene și se antrenează în excese și generalizări unilaterale. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza minții și a inimii, pe introducerea minții în inimă care are și sensul de colaborare a intelectului cu simțirea. De aceea este bine să-i îndemnăm pe credincioși să păstreze buna-cuviință în practica rugăciunii personale sau comunitare.
- Credința fără rugăciune se împuținează, iar rugăciunea fără credință se risipește. Este o strânsă și subtilă legătură între acestea. O credință profundă și statornică determină o rugăciune profundă și statornică și vice versa. Una se hrănește din alta și se întăresc una pe cealaltă.
- Dacă ne rugăm, dovedim că și noi credem în Dumnezeu cu adevărat, iar dacă ne rugăm din ce în ce mai mult, vom crede din ce în ce mai tare și vom simți prezența, pronia și lucrarea lui Dumnezeu din viața noastră, ca o adeverire a celor propovăduite, a celor nădăjduite de noi și de care ne vom împărtăși mai deplin în ziua cea neînserată a Împărăției Sale. Rugăciunea este necesară pentru toţi oamenii şi în mod special creştinilor, de aceea nu trebuie neglijat faptul că practicarea ei constantă nu este uşoară, ci în unele cazuri chiar dificilă, fiind nevoie să învingem multe dificultăţi.
În încheiere, părintele misionar protopopesc Ilie Molea a mulţumit părintelui Liviu Petrea pentru organizarea cercului pastoral precum și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral nr. 5 Sfântul Voievod Ștefan cel Mare
~ zona Vicov – Straja – Ulma ~
În data de 27 Aprilie 2022, la Parohia Înălțarea Domnului din comuna Ulma, păstorită de către părintele Chimiuc Constantin din Protopopiatul Rădăuți, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 5, așezat sub patronajul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și coordonat de către părintele Mihalescu Florin.
După săvârșirea Acatistului Sfintei Învieri, a urmat meditația cu titlul: „Elemente deviante și pseudo-tradiții în practica rugăciunii personale/comunitare”, care a fost susținută de către părintele Chimiuc Constantin de la parohia sus-menționată.
Din cuprinsul meditației, cităm următoarele aspecte: Nimeni dintre creștinii zilelor noastre, nu are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe. Toți care fac unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi sau ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos. Azi, mai mult ca oricând, omul sau creștinul în general are nevoie de rugăciune. Precum Mântuitorul Hristos a participat la cultul public de la sinagoga iudaică, adeseori Îl găsim și la rugăciunea particulară făcută în loc retras. Și pentru noi creștinii trebuie să existe această împletire a rugăciunii comune din Biserică și a rugăciunii particulare în cămara sufletului nostru, fără a cădea în vreo extremă. Prin rugăciune se realizează prezența Duhului Sfânt în sufletul omului rugător – Duh care aduce putere și mângâiere, bucurie și liniște sufletească. Fără rugăciune nu există Biserică, dar nici viață creștină. Prin rugăciunea de zi cu zi, creștinul nu Îl uită pe Dumnezeu, pregustă puțin din Învierea lui Hristos precum și a vieții veșnice.
Omul în general, nu doar creștinul, este atras de lucruri care vin din sfera magiei, superstiției și a fabulosului. Astfel, și în rândul anumitor creștini apar câteva practici bolnave care dăunează sănătății creștine. Ne referim la situațiile în care cuvântul trece din om în om și își pierde țelul și folosul respectiv și, pe mai departe, ne e dat să descoperim broșuri, pliante și xeroxuri cu sfaturi și învățături eronate despre trăirea credinței în practica rugăciunilor personale. Dintre acestea amintim doare câteva: aprinderea candelei în casă ca îngerul candelei să vegheze casa, când aprinzi candela sau lumânarea la rugăciune să îți pui o dorință sau să aprinzi în fiecare zi un număr fix de lumânări la rugăciune sau la canonul primit de la duhovnic sau dacă îți face cineva un rău, să îi scrii numele pe un bilețel și să îl dai spre pomenire la proscomidie sau să-l arzi în flacăra unei candele, sau să postești în ziua de marți, ori să arzi lumânările în timpul rugăciunii invers, sau dorirea răului cuiva; cei care pleacă în Țara Sfântă să pună un pomelnic în Zidul Plângerii pentru o dorință sau citirea unor rugăciuni deasupra hainelor, sau deschisul cărții, a Psaltirii, a Evangheliei la Taina Sfântului Maslu; oficierea slujbelor pentru eretici, sinucigași, botezul unor păpuși în ziua de 7 ianuarie pentru copiii avortați, spovedanie în grup, împărtășirea celor ce sunt în comă sau după rugăciunea de seară să nu mai ieși din cameră afară și multe alte inovații în cult, și alte gesturi de batjocorire a rugăciunilor din practica unor creștini din parohiile noastre. Toate aceste practici sunt condamnate de Sfântul Sinod.
Există și așa-zișii „proroci” autointitulați, care au rețete proprii de spiritualitate, au „vedenii în duh”, „convorbiri cu îngerii” sau cu părintele Arsenie Boca. Aceștia nu se consultă cu Biserica, provocând sminteală în rândul credincioșilor. Mulți dintre ei sunt obsedați de tipic, au cărți apocrife cum ar fi „Epistolia”, „Talismanul”, „Visul Maicii Domnului”, și altele. Astfel de „rețete” se transformă într-un act magic, oferind o senzație fals religioasă. Toate aceste strâmbă spiritul înțelegător al Bisericii. Cei care practică aceste inovații vin „mascați” și induc în eroare diferite persoane, simulând sfințenia pe care nu o dețin. Biserica nu trebuie să tolereze maturizarea acestor cazuri de fals misticism, extinderea lor poate genera consecințe greu de înlăturat. Se pot forma tradiții neortodoxe care pot genera secte și erezii. Turma lui Hristos nu trebuie dezbinată. Femeile sunt cele mai atrase de aceste tradiții, fiind cele care răspândesc automat aceste practici care nu au o legătură cu tradiția Bisericii Ortodoxe. Aceste inovații sunt o mare sminteală pentru intelectuali și pentru sectanții care înjosesc credința Ortodoxă. Toate aceste pseudo tradiții trebuie combătute prin catehizarea credincioșilor în dreapta credință.
Au urmat discuții pe marginea temei și s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care reținem:
- Toate experințele noi-religioase reprezintă un adaos păgubos la tradiția creștin ortodoxă, discretizând credința noastră. Pentru a le combate, noi preoții trebuie să ducem o viață duhovnicească, să nu ne dezechilibrăm duhovnicește și să facem asocierea dintre rațiune și simțire, între cunoaștere și împroprierea trăirii Tradiției Bisericii. Credinciosul angajat în false experiențe mistice se îndepărtează de reperele unei vieți religioase, luându-și singur libertatea de a nu veni la biserică sau creează alte repere, rămânând nelămurit în problemele de credință și tradiție, de Cuvântul lui Dumnezeu și de viața duhovnicească.
- În Biserică, omul se îndumnezeiește, se tămăduiește, acest scop a rămas neschimbat de-a lungul timpului, schimbarea acestui scop însemnând decăderea ei. Astăzi, mai mult ca oricând, omul este stresat și de aceea are nevoie de rugăciune. Rugăciunea curată este benefică, vindecătoare iar participarea credinciosului la sfintele slujbe îl va face liber de grijile vieții și-l ajută să găndească mai bine, fără stres, primind iubirea Tatălui ceresc.
- Noi, ca slujitorii Bisericii, suntem datori să îi lămurim pe credincioșii noștri și să îi îndrumăm atât asupra obiectului, cât și asupra modului practicării rugăciunii, adică să îi învățam nu numai ce să ceară lui Dumnezeu în rugăciune, ci și cum să se roage, ca nu cumva Domnul să-i mustre, așa cum a mustrat pe fiii lui Zevedeu: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Rugăciunea este viață, lumină, har, putere, întărire și binecuvântare; ea sfințește omul.
În partea a doua a ședinței cercului pastoral, Părintele Protoiereu Ionel-Constantin Maloș i-a îndemnat pe părinții prezenți să respecte întocmai rânduiala bisericească cu privire la săvârșirea slujbelor: la parohiile unde există doi sau trei preoți împreună-slujitori, fiecare să caute să aibă veșminte de același fel; inclusiv slujbele de înmormântare să fie săvârșite în conformitate cu tipicul bisericesc, fără inovații sau tradiții care nu au nimic de-a face cu duhul Ortodoxiei. Cu referire la folosirea telefonului mobil în timpul rugăciunii, părintele protoiereu a menționat faptul că acesta poate fi util, mai ales pentru tinerii care sunt la început de drum pe calea rugăciunii sau pentru cei care nu au la îndemână diferite rugăciuni în format tipărit și se pot găsi pe internet.
Cercul s-a încheiat cu mulțumirea părintelui misionar protopopesc Ilie Molea adresată părintelui paroh pentru organizare și susținerea referatului, precum și celorlalți preoți pentru participare, apoi s-a făcut rugăciunea de final și o poză de grup.
A consemnat,
Arhidiacon Misionar Protopopesc
George Mironescu
[1] Sfântul Marcu cinsteşte credinţa, preţuieşte smerenia, îndeamnă la rugăciune, recomandă atenţie în alegerea învăţătorului, învaţă soluţionarea greutăţilor prin rugăciune şi răbdare, notează diferitele rătăciri ale inimii. Iubirea de plăcere o consideră o închisoare şi lanţ al sufletului; iar suferinţa şi întristarea în Domnul, ca unele care deschid poarta Cerurilor. Admite că există multe moduri de rugăciune, dar toate sunt folositoare. Desăvârşirea, accentuează el, nu se găseşte în virtuţile umane, ci este ascunsă în Crucea lui Hristos. Pentru mai multe detalii, a se vedea Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 100-103.
[2] Gheorghe Burca, ,,Predica liturgică” în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1973, (1-2), p. 82.
[3] Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere în română de Nicolae Grosu, București, 1994, p. 135.
