V-a încercat vreodată sentimentul că sunt oameni care ar trebui întâmpinați cu sufletul așezat cuminte și recunoscător în genunchi? Dintre aceștia îmi par a fi oamenii care se îngrijesc de copiii cu cerințe educaționale speciale. Și-i înconjoară cu drag. Fie că le sunt părinți (și ce chemare adâncă și neușor de dus e să le fie!), sau educatori, sau profesioniști în cele mai variate și speciale domenii, sau profesori, sau prieteni, sau slujitori la altarele care li-s dragi, sau duhovnici.
Am simțit că li se cuvine o astfel de înâmpinare și ieri. Prin grija Liviei Țebrean, o profesoară de religie și de arte și de socio-umane căreia i-a așezat Cerul, deopotrivă, și un penel măiestrit în mână – și izvodește împreună cu pruncii ce-i sunt încredințați spre ucenicire icoane pe sticlă și minunății și din cel mai smerit lut – dar și-un penel în suflet, pentru că Livia (și da, poartă și nume mucenicesc) scrie cu dragoste firească și cu o-de-fiecare-clipă-neostoită-grijă povești în sufletele, și-n zilele ce par a semăna-ntre ele neîngăduit și neîngăduitor de mult, și-n viețile copiilor și tinerilor de la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Sfântul Andrei” Gura Humorului.
Coordonează Livia, de 11 ani, un concurs interjudețean – „Sărbătoarea Învierii – spiritualitate și tradiții, prin ochi de copil”, cuprins și-n acest an în Calendarul activităților educaționale ale ISJ Suceava, domeniul educație permanentă și activități extrașcolare. Nimic neobișnuit ați putea spune? Vorbim despre o competiție ce li se adresează tocmai copiilor și tinerilor cu cerințe educaționale speciale, chiar într-o școală a lor, la care participă și copii și tineri din alte școli din oraș, din județ și din partea aceasta de țară. Ba, chiar li s-au alăturat – în proiectul acesta cu multă lumină-n el – și școli din Polonia.
Am întâlnit o mulțime de astfel de copii speciali la atelierele competiției ce s-a desfășurat ieri. Pictură – pe hârtie, pe lemn și pe sticlă, artă decorativă, cusături, țesături și împletituri din fire, sculptură, colaj, modelaj, patiserie.
Apoi, o secțiune dedicată doar lor, copiilor din învățământul special, în care să-și dovedească și să-și îmbogățească și mai mult, unii de la ceilalți și împreună cu ceilalți, ca într-o veritabilă mică biserică și vie mărturisitoare prin fapte de Hristos, cunoștințele de religie. Cu două probe distincte și consecutive, cu evaluări și recunoașteri cumulative. Învățare cu bucurie în doi pași. Mai întâi, „Drumul spre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos – jurnal, prin ochi de copil”, un instrument de evaluare alternativă, simetric mini-proiectelor tematice și, mai apoi, o probă de manualitate și de echipă – „Ctitorii pentru copii” – realizarea unor machete de biserici din hârtie.
I-am admirat îndelung pe copii. Ca și pe profesorii care-i coordonau. Și-am și stat la sfat împreună cu ei. Aveam, și unii și ceilalți, mărunte și neîntâmplătoare întrebări. „Cine-I Iisus?”; „Ce face El acum?”; „Dar mama Lui?”; „E adevărat că fiecare om are un înger doar al său?”; „Și că-l păzește de orice ar putea să-i facă rău?”. Sau: „Mă vezi? Îți place ce-am făcut?”; „Te pot îmbrățișa?”; „Îți pot cânta ceva?”. Singura nerăbdare pe care am putut-o ghici la ei a fost aceea de a-și vedea mai curând micuța operă de artă desăvârșită. De a ne arăta fiecare ce-a plăsmuit. Și câtă strădanie de-a mai străpunge un „zid” neîngăduitor a tăinuit.
M-au tulburat, ar fi nedrept și nefiresc să n-o spun. Așa cum mă tulbură de fiecare dată gândul că și prin astfel de oameni și prin astfel de întâlniri ne încearcă Cel totdeauna Bun și statornicia și credința. Credința aceea pe care am simțit-o așezându-se între noi și din pricesnele pe care ni le-au cântat – duios, cu ochii ușor plecați și cu mâinile împletite în de-copii-frumoasă-și-curată-rugăciune – Ionuț și Marius, un copil și un adolescent ce fac din a cânta la strană și-n fața Sfântului Altar încercare de vindecare. Și terapie.
La „vremea coronițelor”, fiecare copil (dar fiecare!) a fost premiat și aplaudat. Celebrat. Pentru ceea ce a reușit. Pentru ce-a învățat. Pentru că fiecare dintre ei a mai înscris în mersul acesta sfios, și deloc prietenos, și – iar o spun! – deloc ușor de dus „pe aici”, o nouă și de dorit în fiecare zi mică biruință.
Daniela Ceredeev,
inspector școlar pentru religie