Rugăciunea arhierească a lui Iisus (Ioan 17, 1-13) a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Pătimiri, iar prin intermediul cuvintelor ei Hristos se înfățișează Tatălui ca jertfă pentru noi. Ea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al XVII-lea al Evangheliei ce îi poartă numele şi cuprinde cele trei forme distincte de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Evanghelia care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii, în Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ne prezintă Rugăciunea arhierească a lui Iisus (Ioan 17, 1-13), numită aşa de David Chytraeus (1531-1600) în secolul al XVI-lea. Această rugăciune a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Pătimiri, iar prin intermediul cuvintelor ei Hristos se înfățișează Tatălui ca jertfă pentru noi.
Rugăciunea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al XVII-lea al Evangheliei ce îi poartă numele şi cuprinde cele trei forme distincte de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere.
În prima parte, Hristos S-a rugat pentru Sine: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.” (Ioan 17, 1). Aceasta nu înseamnă că preamărirea Unuia este în funcţie de preamărirea Celuilalt. Ci, mai degrabă, El cere ca Tatăl să-L arate oamenilor, pentru ca atunci când ei Îl vor cunoaşte pe El, de fapt, să Îl cunoască pe Cel Care L-a trimis.
Tatăl Se slăveşte prin slava Celui ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, Îi acordă slava care I Se cuvine, arătând din ce Tată S-a născut. La rândul Său, Tatăl, întorcându-I slava – cum explică părintele Dumitru Stăniloae – arată al Cui Tată este, adică al lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, lauda preamăririi va trece de la Tatăl la Fiul şi de la Fiul la Tatăl, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi.
Hristos cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască în calitate de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea. Numai că – prin întrupare – Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum punctează Sfântul Apostol Pavel: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om.” (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea.
În acest sens a spus că așa trebuie să Se preamărească Tatăl, precum El Însuşi a preamărit pe Fiul, când I-a dat „stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” (Ioan 17, 2).
Atenţie! Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice. Viaţa veşnică, sau moştenirea Împărăţiei Cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi fapte bune, după cuvântul apostolului: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă. Este acel deja şi nu încă al Împărăţiei lui Dumnezeu pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Hristos, scrie părintele Dumitru Stăniloae.
Astfel, începutul vieţii veşnice se pune de aici de pe pământ; dacă nu punem – prin strădania credinţei şi a faptelor bune – început vieţii celei veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Or, cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor.
Dumnezeu este unic şi adevărat, dar tot atât de unic şi adevărat este atât Fiul, cât şi Duhul Sfânt. Îl cunoşti pe Dumnezeu prin cuvintele, faptele şi viaţa pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa și naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez. Or, după această misiune împlinită de către Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru a ne face împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 5). Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, Care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). De altfel, El Însuşi a mărturisit: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt.” (Ioan 16, 15). Aşadar, slava Tatălui este şi slava Fiului, „strălucirea slavei și chipul ființei Lui (a lui Dumnezeu, n.n.)” (Evrei 1, 3), nemărginită şi într-un caz, şi în altul.
Însă acum Hristos cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi trupul Său, pentru că numai prin El – ca Om – putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă oamenilor nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu; ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.
Pe lângă cele arătate în misiunea Sa, Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu – ca Tată al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh – celor pe care Dumnezeu Însuşi i-a dat Fiului, deşi ei erau ai lui Dumnezeu. Aceștia, la rândul lor, „au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” (Ioan 17, 7); adică toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Tatălui. Potrivit exegeţilor, acestea toate înseamnă: domnia asupra stihiilor, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării şi învierii, precum şi cuvântul Evangheliei. Iar cele pe care Le-a primit, Le-a dat lor: „Cuvintele pe care Mi Le-ai dat Le-am dat lor, iar ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 8).
Cuvintele date lor de Cuvântul i-a încredințat de identitatea şi provenienţa Cuvântului întrupat. Şi aşa cum, prin primirea cuvintelor Lui, S-au unit cu Hristos şi implicit cu Tatăl de la Care El le spunea cuvintele, şi prin primirea harului lui Dumnezeu se realizează acea unitate harică între noi şi El fără ca cineva să se confunde cu El. Această unitate a fost realizată mai întâi cu Sfinţii Apostoli, apoi cu cei care cred în Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
În partea a doua a rugăciunii, Iisus se roagă pentru apostoli: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 9).
Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta. Sfinţii Apostoli, deşi au fost din lume, au fost consacraţi slujirii lui Dumnezeu; din acest motiv putem afirma că ei au fost daţi de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui. El Însuşi a întărit: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.” (Ioan 17, 10). Aceste „toate” sunt: fiinţa, firea, voia, sfatul, stăpânia, puterea, înţelepciunea şi bunătatea.
În continuare, Fiul revine, rugându-Se cu insistenţă pentru întărirea comuniunii celor ce cred în El şi au dragoste faţă de El şi de cuvântul Evangheliei Sale: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel-viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 11-19).
Aşadar, după ce Iisus s-a rugat pentru apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credinţă, rostește partea a treia – rugăciunea pentru credincioşi: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (Ioan 17, 20-26).
Sfântul Arhidiacon Ştefan ne încredinţează că rugăciunea Fiului a fost ascultată de Tatăl: „Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 55). Însă acest loc „de-a dreapta lui Dumnezeu” nu este doar apanajul sfinţilor, ci şi al celor care cred în Hristos şi în Evanghelia Sa. Toţi ne vom face părtaşi stării celei de-a dreapta, adică celor cărora Fiul lui Dumnezeu le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34).
Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: „Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii.” (Efeseni 1, 19-22).
Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să-i iubească pe oameni întocmai ca pe Fiul Său. Şi aceasta întrucât suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Numai că, afirmă părintele Stăniloae, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, pe când noi suntem, prin Hristos, fii ai lui Dumnezeu, dar numai prin harul Duhului Sfânt.
Fără îndoială, Hristos – Care este Acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) – va continua să ne descopere în veşnicie taina Sa, care este taina Împărăţiei lui Dumnezeu.
Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toţi. Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm. Prorocul Isaia a surprins acest adevăr: suntem „ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „În zilele trupului Său, [El] a adus cu strigăt şi cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa.” (Evrei 5, 7).
***
În ceea ce privește Sinodul I Ecumenic, acesta a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare (306-337) la reședința imperială de la Niceea. Lucrările sinodului au început oficial pe 20 mai 325 și au durat până pe 25 august, același an.
La sinodul care a fost prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei (324-330) și Alexandru al Alexandriei (313-328) au participat 318 părinți, între care și episcopul Marcu al Tomisului sau Marcu Scitul, după cum consemnează istoricul Eusebiu de Cezareea.
Sinodul a luat în discuție și a condamnat învățăturile greșite ale preotului Arie, parohul Bisericii Baucalis din Alexandria. Arie era ucenicul preotului Lucian din Antiohia, adept al învăţăturilor episcopului eretic Pavel de Samosata.
La baza conflictului, care a degenerat în erezie, a stat vanitatea. Săracul, nu-și putea explica cum de Alexandru al Alexandriei a ajuns episcop înaintea lui. Dată fiind această situație, penibilă de altfel, începând cu anul 318, Arie a început să-și răspândească prin biserici învățăturile greşite despre Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Acesta Îi contesta Mântuitorului deofiinţimea cu Tatăl, deoarece a fost creat din voința Tatălui şi nicidecum născut din ființa Lui. În sprijinul afirmației sale că Fiul, deși a fost prima creatură a lui Dumnezeu creată din nimic, are existența înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp când El nu era, aduce ca argument textul din Pilde 8, 22: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult”. Deși Fiul este, după ființa Sa, o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcătui, totuși, spune Arie, Dumnezeu a creat prin El toate, universul material, chiar și timpul, întrucât, ca Dumnezeu, nu se putea atinge direct de materie, căci S-ar fi întinat, ci avea nevoie de o persoană intermediară. Pentru faptul că la creație a primit măreția și puterea Tatălui, Fiul poate fi numit Dumnezeu; harul divin primit de la Tatăl I-a dat calitatea de Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare, în concepţia ariană, Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui.
Arie susținea subordinaționismul, o teorie conform căreia Fiul este mai mic decât Tatăl, răspunzând astfel unei alte erezii, sabelianismul, ce făcea confuzie între Persoanele Sfintei Treimi.
Având în vedere că învățăturile lui Arie au făcut multă tulburare în Biserică, episcopul Alexandru al Alexandriei a convocat un sinod local, ținut în Alexandria în anul 320, la care au participat peste 100 de episcopi din Egipt, Pentapole și Libia, luând atitudine împotriva învățăturilor lui Arie; la acest sinod, el și prietenii lui, episcopii Secundus de Ptolemaida și Teonas al Marmaricăi, precum și câțiva preoți și diaconi, au fost excomunicați.
Cu toate acestea, Arie nu a renunțat la învățăturile lui, erezia sa răspândindu-se în Egipt, Palestina, Siria, Libia, Pentapole și provinciile Asiei Mici, aşa încât, pe la anul 325, mulți dintre episcopi au aderat la arianism.
Dintre participanții la Sinodul I Ecumenic care au luat atitudine împotriva învățăturilor lui Arie s-au distins: Alexandru al Alexandriei, diaconul Atanasie din Alexandria, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, călugărul Pafnutie, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, episcopii Osius de Cordoba și Macarie al Ierusalimului.
Sinodul, ca răspuns la învățăturile greșite ale lui Arie, a alcătuit primele 7 articole din Simbolul de credință, în care se afirmă dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl, exprimate prin termenul homoousios – „de aceeași ființă, esență”, promovat de Sfântul Atanasie al Alexandriei, unul dintre participanţi, care la acea vreme era doar diacon.
Simbolul de credință de la Niceea a devenit punctul de referință al întregii învățături ortodoxe.
Tot atunci Sinodul a stabilit ca întreaga creștinătate să sărbătorească Paștile în prima duminică după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Dacă se întâmpla să cadă în același timp cu Paștile iudeilor (14 Nissan), creștinii trebuiau să amâne sărbătoarea Paștilor în duminica imediat următoare sau să îl serbeze cu o duminică înainte.
În atenția sinodului au fost și schismaticii novațieni și melitieni, precum și erezia lui Pavel de Samosata, care considera persoanele Sfintei Treimi doar niște puteri impersonale ale unui singur Dumnezeu.
În același context, sinodul a formulat 20 de canoane cu privire la organizarea și disciplina bisericească. Se intenționa introducerea unui canon care să vizeze celibatul, nu doar la episcopi, ci și la preoți și diaconi, însă episcopul Pafnutie al Tebaidei a susținut căsătoria preoților și a diaconilor, arătând că nu Taina Cununiei ne împiedică să ducem o viață sfântă sau să slujim lui Dumnezeu cum se cuvine.
La 25 august 325, în prezența Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a avut loc ședința festivă de închidere a lucrărilor sinodului, în cadrul căreia hotărârile luate au fost promulgate în întreg Imperiul Roman. Din păcate, actele Sinodului I Ecumenic s-au pierdut; doar scrierile istorice ale lui Eusebiu de Cezareea reconstituie momentul.
Aşadar, fie ca şi noi, pentru „buna noastră cucernicie”, întocmai celor 318 Sfinţi Părinţi, participanţi la Sinodul I de la Niceea, să fim auziţi de Dumnezeu Aici şi Dincolo!