Recunoştinţa slăbănogului, odată ce s-a văzut vindecat, nu l-a lăsat să se ducă la ai săi, cum au făcut-o altădată cei nouă leproşi şi alţii ca ei, ci l-a îndreptat mai întâi spre templu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu; acesta și-a început apoi misiunea printre iudei, spunându-le că „Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 15). L-a recomandat celor din neamul său care, la rându-le, erau paralitici sufleteşte datorită sterpăciunii Legii.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Minunea vindecării slăbănogului de la Vitezda este redată doar de Sfântul Evanghelist Ioan (5, 1-15). Sfinţii Evanghelişti Marcu (2, 3-12) şi Luca (5, 18–20) sunt preocupaţi de vindecarea slăbănogului din Capernaum.
Minunea de la scăldătoarea Vitezda a urmat vindecării fiului slujbaşului împărătesc, care era pe moarte. Erau aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor (Ioan 6, 4). Cu acest prilej, Iisus s-a dus din Galileea la Ierusalim. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că era sărbătoarea Cincizecimii sau a Corturilor.
Cauza bolii anonimului, aflat în suferinţă de 38 ani, era păcatul (Ioan 5, 14). Nu se spune totuși ce păcat săvârşise. Sfintele Evanghelii prezintă şi alte cazuri de vindecare a unor boli care erau rezultat al păcatului, vindecări ce au fost săvârşite, după cum ştim, şi de apostoli; numai că ei le-au săvârşit în numele şi cu puterea lui Hristos.
Astfel, găsim consemnat că Petru a vindecat un paralitic, pe nume Enea, care zăcea de opt ani, adresându-i-se: „Enea, te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te şi strânge-ţi patul! Şi îndată s-a ridicat.” (Fapte 9, 34). De remarcat este faptul că în această ecuaţie a vindecării este prezent Hristos; Petru este doar un instrument al lui Hristos. În cazul învierii Tavitei din Iope, Sfântul Evanghelist Luca precizează că Petru mai întâi s-a rugat în genunchi şi apoi a zis: „Tavita scoală-te!” (Fapte 9, 40). Iar vindecarea ologului, Petru a săvârşit-o invocându-L pe Hristos: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3, 6).
Desigur, nu se poate contesta notorietatea de care se bucura Petru în cadrul comunităţilor din jurul Ierusalimului; aşa se şi explică de ce – atunci când trecea – spun Faptele Apostolilor, oamenii îşi scoteau paraliticii ca măcar umbra lui să treacă peste ei (Fapte 5, 15-16). La ce statură morală se ridicase, prin iertarea și harul lui Dumnezeu, cel ce odinioară se lepădase de Mântuitorul!
Filip vindeca de asemenea în numele lui Hristos, prin cetăţile Samariei, mulţi demonizaţi, şchiopi şi slăbănogi (Fapte 8, 6-8). Şi ceilalţi Apostoli au avut darul facerii de minuni, căci El le-a dat putere „să vindece bolile” (cf. Marcu 3, 13-15). Sfântul Evanghelist Matei precizează: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și neputință.” (Matei 10, 1).
Pavel, după convertire şi după vindecarea de orbire (Fapte 9), împreună cu Varnava, în Iconiu, a făcut – în numele lui Iisus – multe semne şi minuni (Fapte 14, 3). În Listra, Pavel a vindecat un paralitic din naştere (Fapte 14, 10); în Troa, după frângerea pâinii, deci după Sfânta Liturghie, a înviat pe tânărul Eutihie (Fapte 20, 9-13); în cetatea Tiatirelor, însoţit şi de Sila, a exorcizat pe o slujnică demonizată, cerându-i duhului: „În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit.” (Fapte 16, 16-18). În Malta, Pavel a vindecat pe mulţi (Fapte 28, 7-9), iar pe Epafrodit, care era pe moarte, l-a vindecat în numele lui Dumnezeu (Filipeni 2, 25-27). În Faptele Apostolilor este notat detaliul că până şi ştergarele sau şorţurile purtate de Pavel – ca împletitor de corturi (Fapte 18, 3) – făceau minuni (Fapte 19, 11-12).
Nu puţine au fost minunile săvârşite de apostoli în pridvorul lui Solomon, sau în misiunea lor de prin satele şi cetăţile din jurul Ierusalimului (Fapte 5, 12-16; Marcu 6, 7-13; Luca 9, 6), în Samaria şi în toate părţile unde au predicat Evanghelia; însă toate erau făcute – cum am văzut – în numele şi cu puterea lui Hristos.
Nici celor din Vechiul Testament nu le-au fost străine minunile. Astfel, Moise a vindecat-o pe Miriam de lepră, rugându-se: „Dumnezeule, vindec-o!” (Numerii 12, 13); Ilie a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III Regi 17, 21); Elisei, în numele lui Dumnezeu, a înviat copilul şunamitencei (IV Regi 4, 18-37); în Cartea a Patra a Regilor mai aflăm că mortul aruncat în groapa profetului Elisei a înviat (13, 21); Iezechia, prin rugăciune, a obţinut de la Dumnezeu însănătoşirea şi, implicit, prelungirea vieţii cu încă 15 ani (IV Regi 20, 1-11), iar David – prin rugăciune – a oprit pustiirea şi moartea lui Israel (I Paralipomena 21, 14-26).
Am enumerat doar câteva dintre minunile săvârşite de proroci şi apostoli tocmai pentru a fi încredinţaţi că în majoritatea cazurilor taumaturgii au fost doar nişte instrumente ale lui Dumnezeu, întocmai preoţilor. Însă, vindecările au fost săvârşite în numele lui Iisus Hristos şi pe fondul credinţei şi a voinţei celor în discuţie. Hristos i-a întrebat pe cei doi orbi: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.” (Matei 9, 28-30). Deci, minunea a avut loc pe fondul credinţei orbilor.
În acelaşi fel a fost vindecat şi slăbănogul din Capernaum (2, 3-12). În cazul slăbănogului de la Vitezda, vindecarea s-a consumat pe fondul voinţei celui aflat în suferinţă. Iisus l-a întrebat: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Întrebarea i-a fost adresată intempestiv. De fapt, a fost o întrebare retorică, care conţinea în ea şi răspunsul.
Prin întrebarea pusă, Hristos a făcut un prim pas spre el. Infirmul, simţind disponibilitatea lui Hristos, nu a ezitat să-şi spună necazul: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (Ioan 5, 7).
De remarcat este faptul că puterea vindecătoare a apei sfinţite de îngeri, la Cincizecimea iudaică, era rezervată doar unui singur om: celui care intra sau o atingea primul. Era o lucrare limitată. Adevărata lucrare de vindecare a tuturor oamenilor o va arăta Hristos prin Duhul Sfânt, la Rusalii.
Interesant este faptul că paraliticul în discuţie nu-şi deplângea atât suferinţa, cât durerea sufletească a singurătăţii, a faptului că nu avea om. Dar de ce era singur?! Pentru că era păcătos. Păcatul te înstrăinează de Dumnezeu. Singurătatea este expresia păcatului. Afirmaţia: „Singurătatea ucide.” nu este o simplă metaforă.
Hristos şi sfinţii Lui pot alunga singurătatea. În şi cu Hristos, omul nu mai este singur, nu mai este slăbănog. Acum, slăbănogul, avându-L pe Hristos, avea totul. Îşi recăpătase încrederea în sine. Şi, fără ca să mai treacă prin apa tămăduitoare a Vitezdei, respectând ritualul, Hristos i-a spus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.” (Ioan 5, 8).
Şi „îndată omul s-a făcut sănătos” (Ioan 5, 9). Şi-a recăpătat mobilitatea. Şi-a înfăşurat singur patul din pânză şi a plecat; nu l-a interesat că era sâmbătă şi că Legea interzicea: „Nu scoateți sarcini (poveri n.n.) din casele voastre în ziua odihnei și nu vă îndeletniciți cu nici un fel de muncă, ci sfințiți ziua odihnei” (Ieremia 17, 22).
Şi-a asumat responsabilitatea încălcării sâmbetei şi povara patului, ajutat fiind de credinţa în Iisus Hristos. De fapt, în această virtute a stat remediul vindecării şi înnoirii sale. Acum, în Hristos putea totul: „Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă”, le-a spus iudeilor (Ioan 5, 11). Da, Hristos l-a vindecat şi nicidecum apa în care se spălau animalele destinate jertfei.
Credinţa în Hristos cel înviat l-a purtat dincolo de ţinerea sabatului; credinţa l-a înviat din moartea păcatului. Sâmbăta îl slăbănogise, cum de altfel îi slăbănogise pe cei care nu înţelegeau minunea; Hristos i-a spus să-şi ia patul şi pentru că voia să-i dea posibilitatea, ca şi bărbatului din ţinutul Gherghesenilor, din care scosese demonii, de a vesti slava lui Dumnezeu. Iată ce i-a spus acestuia: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.” (Luca 8, 39).
Ce credeţi că a făcut slăbănogul însănătoșit? Un gest firesc. Nu s-a dus acasă, ci mai întâi s-a dus la templu ca să se roage. În templu s-a reîntâlnit cu Iisus. Însănătoşirea l-a făcut să se simtă dator să-I mulţumească lui Dumnezeu. Însănătoşirea devine expresia unirii lui cu Hristos. Şi aflându-l în templu, Iisus i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
Recunoştinţa slăbănogului, odată ce s-a văzut vindecat, nu l-a lăsat să se ducă la ai săi, cum au făcut-o altădată cei nouă leproşi şi alţii ca ei, ci l-a îndreptat mai întâi spre templu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu; acesta și-a început apoi misiunea printre iudei, spunându-le că „Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 15). L-a recomandat celor din neamul său care, la rându-le, erau paralitici sufleteşte datorită sterpăciunii Legii.
Minunea, fără îndoială, s-a vrut a fi o dovadă a dumnezeirii lui Iisus Hristos, dar şi o chemare a noastră de a vesti slava lui Dumnezeu, pe care ne-a arătat-o Învierea lui Hristos – arvună a învierii noastre.
Hristos Însuşi a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11, 26). Reţineţi: „Nu va muri în veac!”. Cu siguranță, teologia morţii şi învierii nu se învaţă din cărţi. Ea este o taină a lui Dumnezeu. Tainele se primesc prin credinţă şi contemplaţie, nu se supun analizelor de laborator. Ele sunt un instinct al veşniciei.
Învierea este un mister care pluteşte în aer. Hristos ne poate învia ori de câte ori murim, numai noi să vrem. Pe Pavel, Hristos l-a făcut din prigonitor, apostol; pe Zaheu, dintr-un zaraf, un filantrop; pe Maria Magdalena, dintr-o femeie a străzii, o sfântă; iar pe Lazăr, dintr-un om care se descompunea, arhiereu.
Hristos este dincolo de puterea noastră de înţelegere. El este Dumnezeu! Reţineţi și credeți aceasta!