Omagiem astăzi personalitatea luminoasă a Regelui Mihai I al României, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, evidențiind marile virtuți care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale vieți: credința în Dumnezeu, iubirea faţă de poporul român, răbdarea în suferinţă, demnitatea în comportament şi puterea de-a ierta pe cei ostili.
Personalitate istorică marcantă a veacului său, monarh, mareșal al României, veteran al celui de-Al II-lea Război Mondial, eroic în actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I al României a fost, în același timp, un credincios statornic al Bisericii Ortodoxe Române, un om cu o credință puternică pe care nu s-a sfiit niciodată să o mărturisească în public, trăind potrivit principiului călăuzitor al Monarhiei Române „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”)[1].
Născut la 25 octombrie 1921, în ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a fost primul principe născut după întregirea țării din 1918. De aceea a primit numele Voievodului Mihai Viteazul, domnitorul primei Uniri de la 1600, fiind botezat de către Mitropolitul Primat al României, viitorul Patriarh Miron Cristea, duminică, 22 ianuarie 1922.
În prima parte a copilăriei, definitorie pentru formarea personalității unui om, tânărul principe Mihai s-a bucurat de educația duhovnicească a mamei sale, Regina Elena, o femeie deosebit de credincioasă și evlavioasă. Mai târziu, Regele Mihai avea să mărturisească, adesea, faptul că de la mama sa Elena a deprins obiceiul de a se ruga des, de a citi Scriptura, de a frecventa Biserica, de a se spovedi și împărtăşi.
În perioada primei domnii (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), Regele minor Mihai I s-a bucurat de protecția și grija părintească a Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței Regale. Mărturiile vremii și fotografiile care se păstrează arată această relație apropiată dintre Rege și Patriarh ca una dintre nepot și bunic.
Între anii 1932-1940, la clasa palatină organizată special de tatăl său, Regele Carol al II-lea, pentru educația tânărului prinț, Mare Voievod de Alba Iulia, acesta a avut ca profesor de religie pe preotul academician Nicolae M. Popescu, o mare personalitate a epocii, care, împreună cu savanții Nicolae Iorga și Simion Mehedinți, a contribuit mult la formarea intelectuală și spirituală a viitorului Rege.
În toată această perioadă a formării sale, Principele Mihai venea în mod frecvent la Catedrala Patriarhală sau la diferite biserici din București participând la Sfintele Liturghii de Paști, de Anul Nou, de Bobotează, la slujbele de Te-Deum din zilele oficiale, dar și în duminicile obișnuite, însoțit de membri ai Familiei Regale sau de oficialități.
După abdicarea Regelui Carol al II-lea, în ziua de 6 septembrie 1940, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, a depus jurământul de credință în fața Patriarhului Nicodim Munteanu, la Palatul Regal, după care, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a primit din mâinile aceluiași Patriarh ungerea cu Sfântul și Marele Mir, devenind Rege al României. Relațiile Regelui Mihai I cu Biserica se vor intensifica acum și din perspectivă instituțională.
Noul Rege va participa la marile sărbători religioase şi chiar la sfințiri de biserici, ca de pildă în ziua de 6 octombrie 1946, când a avut loc sfinţirea Catedralei Mitropolitane din Timișoara, de către Patriarhul Nicodim, Regele Mihai numărându-se între ctitorii acestei noi şi impunătoare catedrale.
În baza prevederilor constituționale, Regele Mihai I va învesti, la Palatul Regal, pe noii ierarhi aleși ai Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei (1941), Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeșului (1941), și alții.
Actul de abdicare forțată, de la 30 decembrie 1947, şi plecarea Regelui Mihai I din România într-un îndelungat și nedrept exil a fost o grea lovitură pentru România, dar şi pentru Biserică, deoarece în anii următori regimul comunist va începe o cruntă perioadă de persecuții împotriva Bisericii şi împotriva celor care manifestau fidelitate sau admirație faţă de monarhie.
În pofida politicii de ștergere a tuturor urmelor care aminteau de contribuția monarhiei la progresul României, Biserica a găsit soluții abile de salvare a inscripțiilor sau pisaniilor în care apărea numele Regelui Mihai sau a tablourilor votive ale acestuia, ca de pildă tabloul votiv din Catedrala din Timișoara, din Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din biserica de parohie de la Dragoslavele – Argeș, din biserica de la parohia Salcia, jud. Dolj, şi altele.
În exilul îndelungat al Regelui Mihai, credința sa puternică l-a ajutat să treacă răbdător, biruitor și demn peste toate necazurile și nedreptățile îndurate, potrivit propriilor sale mărturisiri. Deşi geografic departe de România, Regele Mihai a continuat să frecventeze Biserica Ortodoxă al cărui fiu spiritual era prin Botez şi care, la Atena, în ziua de 10 iunie 1948, va oficia cununia sa cu principesa Ana de Bourbon, ca apoi, tot în Biserica Ortodoxă, ei să-şi boteze şi cele cinci fiice: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria.
La doi ani după prăbușirea regimului comunist, vizita Majestății Sale Regele Mihai, în România, din zilele de 25-27 aprilie 1992, a avut o semnificație profundă. Alungat din ţară în anul 1947, de regimul comunist instalat la putere, Regele Mihai revine, după 45 de ani, în anul 1992, în România, la Mănăstirea Putna, ctitorie a Sfântului Domnitor Ștefan cel Mare, pentru a participa la Sărbătoarea Învierii Domnului, confirmând astfel că, după crucea suferinţei, a sosit învierea sau eliberarea poporului român de sub regimul comunist totalitar.
De atunci, în ultimele două decenii, prezența Regelui Mihai în România, la marile sărbători creștine sau la diverse evenimente importante din viața Bisericii a devenit una familiară şi mult apreciată de cler şi popor.
Regele a fost prezent la Catedrala Patriarhală şi la Reşedinţa Patriarhală din București, în anii 1997, 2000, 2001 şi 2006. A fost la Catedrala Mitropolitană şi la Reşedinţa Mitropolitană din Iaşi, în anii 1997 şi 1999, a fost la Catedrala Mitropolitană şi Reşedinţa Mitropolitană din Timişoara, în anii 1997, 2002 şi 2008. A fost la Catedrala Mitropolitană şi Reşedinţa Mitropolitană din Craiova, în anii 2005 şi 2007, precum şi la alte Catedrale eparhiale, în care a fost primit cu onoruri bisericești deosebite.
A vizitat multe biserici şi mănăstiri din România, fiind primit cu respect şi mare bucurie. La Mănăstirea Sihăstria de Neamţ a dorit să aibă o întrevedere cu marele duhovnic Părintele Cleopa Ilie, care l-a preţuit şi l-a admirat foarte mult pe Rege.
La 15 martie 1998, Regele Mihai a participat, în Paris, la hirotonia Mitropolitului Iosif Pop al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, arătând astfel românilor din Occident legătura sa cu Biserica poporului român.
Apoi, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif i-a devenit duhovnic și confident. La 30 septembrie 2007, Regele Mihai a participat personal la evenimentul întronizării noastre ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adresând un mesaj celor prezenţi în Palatul Patriarhiei de azi, adică în fostul Palat al Parlamentului României în care Majestatea Sa a rostit un discurs în anul 1946, pe când era încă Rege al României.
Ultimii ani ai vieții Regelui Mihai s-au identificat într-un fel cu viața de rugăciune a monahului, deoarece, fiind ajutat și îngrijit de maici călugărițe, le cerea acestora să facă pravila lor zilnică de rugăciune cu voce tare, în prezența sa. A fost vizitat adeseori de Mitropolitul Iosif de la Paris şi de preotul ortodox român Adrian Diaconu de la Geneva și Lausanne, cărora le solicita diferite slujbe şi rugăciuni.
Regele Mihai a trăit cu discreție, dar cu intensitate, credința ortodoxă în care a fost botezat și pe care a păstrat-o cu multă grijă în toată viața sa, ca fiind cea mai prețioasă comoară primită de la mama sa, Regina Elena, şi de la poporul român evlavios. Această credinţă l-a ajutat să fie statornic în iubirea sa faţă de poporul român, de Biserică şi de familie. De asemenea, trebuie să menționăm că, deşi era un creştin ortodox în cuvânt şi faptă, Regele Mihai era, în acelaşi timp, respectuos faţă de alte culte religioase, fiind un om al păcii interetnice şi interreligioase.
Regele Mihai I al României a militat şi a contribuit intens pentru integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, pentru că prețuia mult libertatea şi democrația. După realizarea acestor deziderate, a rostit o cuvântare în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, în care a spus că „lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie” şi a adresat îndemnul de a cultiva, de asemenea, identitatea şi demnitatea naţională, valori pe care Regele Mihai le-a apărat prin exemplul personal în tot timpul vieţii sale.
Prin personalitatea, viaţa şi lucrarea sa, Regele Mihai I al României va rămâne în memoria poporului român o făclie de Înviere în vremuri de răscruce.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Compoziție fotografică de Cristian Coposesc
[1] Vezi: Daniel, Patriarhul României, „Regele Mihai I al României – o făclie de Înviere în vremuri de răscruce”, cuvânt adresat cu prilejul ședinței solemne comune a Senatului şi Camerei Deputaților ale Parlamentului României, dedicată comemorării Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, luni, 11 decembrie 2017.