Deşi Legea interzicea ca cineva să se apropie de trupul unui mort (Numerii 19, 13) pe motivul întinării, Hristos – fără nici o ezitare – S-a atins de sicriu, zicându-i tânărului: „Scoală-te!”. I s-a adresat punctual: „Tinere, ţie îţi zic” (Luca 7, 14). Cuvintele Mântuitorului, care au însoţit atingerea sicriului, au transformat moartea în viaţă. El, ca Dumnezeu, are viaţa în Sine Însuşi; El este sursă a vieţii, pe care o poate da numai cui voieşte (Ioan 5, 21). În acest sens trebuie să înţelegem cuvintele Sale; tânărul era mort, dar Mântuitorul i s-a adresat ca şi cum ar fi fost într-un somn: „Scoală-te!”. Evenimentul depăşeşte experienţa obişnuită a oamenilor. Chemările de revenire la viaţă sunt semne ce indică puterea lui Dumnezeu (Isaia 61, 1-3; Matei 11, 5).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Minunea învierii fiului văduvei din Nain reţinută de Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-17) a urmat minunii vindecării slugii sutaşului din Capernaum, reţinută de acelaşi evanghelist (7, 1-10).
În text ni se spune că Mântuitorul, însoţit fiind de ucenici şi de multă mulţime, s-a dus în cetatea Nain (Luca 7, 11), o localitate situată la aproximativ 40 de km de Capernaum, la sud de Nazaret. Printre cei care-L însoţeau se aflau şi câţiva dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul care, vestindu-i lui Ioan cele întâmplate cu sluga sutaşului şi cu tânărul înviat, au fost trimişi de acesta pentru a-L întreba pe Iisus dacă El este Mesia, Cel ce trebuia să vină.
Iisus a răspuns frământărilor lui Ioan nu în cuvinte, ci în fapte, zicându-le: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Luca 7, 22). Iar adevărul nu era departe de ei, căci fiecare prelegere era întărită de Mântuitorul prin fapte, fie o minune, fie chiar mai multe. Iar ceea ce le atrăsese atenţia era tocmai evenimentul petrecut la poarta cetăţii Nain, unde, ne relatează evanghelistul, „iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea” (Luca 7, 12).
Tânărului îi murise cu câtva timp în urmă tatăl, iar acum îi venise rândul să se adauge el însuşi celor din neamul său, deja plecaţi Dincolo (Facerea 25, 8) şi care – din păcate – se aflau încă în Şeol, „în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii” (Psalmii 86, 6), aşteptând răscumpărarea (Daniel 12, 2).
Referatul biblic nu menţionează motivele morţii tânărului. Evreii considerau moartea o consecinţă a păcatului (Facerea 2, 17). Să fi fost tânărul acela atât de păcătos încât să nu-l mai fi răbdat Dumnezeu? Probabil că, dacă ar fi fost aşa, trupul său ar fi fost lăsat la discreţia păsărilor de pradă, cum se întâmpla în cazul celor blestemaţi (Ieremia 16, 4), şi nicidecum nu ar fi fost înmormântat după toată rânduiala iudaică. Or, acest tânăr era însoţit pe drumul cel din urmă de mulţime mare.
La evrei, odată cu ieşirea sufletului, mortului i se închideau ochii şi gura, era spălat, uns cu aromate şi înfăşurat în giulgiuri (Facerea 46, 4; II Paralipomena 16, 14), după care i se dădea ultima sărutare (Facerea 50, 1). Apoi era lăsat în grija bocitoarelor (Ieremia 9, 16-21) până-n după-amiaza zilei când se săvârşea îngroparea. Rudele şi prietenii, care aveau asupra lor pâinea durerii şi cupa mângâierii (Iezechiel 24, 17), îşi sfâşiau hainele (Iov 1, 20), cădeau cu faţa la pământ (Iosua 7, 6), posteau până seara şi se tânguiau (II Regi 1, 12).
După cum se vede, multe din tradiţiile lor au fost preluate şi în Creştinism.
Mântuitorul era în drum spre Ierusalim. Nu-L invitase nimeni, în mod special, la înmormântarea în discuţie. Atmosfera era dezolantă. Mama tânărului era răvăşită de durere. Cu puţine cuvinte, evanghelistul surprinde trăirile Mântuitorului: „Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13). Lacrimile sunt un mod de exteriorizare a întristării lăuntrice, la care vrem să-i facem părtaşi şi pe ceilalţi. Mântuitorul Însuşi a trecut prin două astfel de momente psihologice revelatoare: a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine, înaintea învierii lui Lazăr (Ioan 11, 33), pregătindu-se pentru Patima Sa, şi s-a tulburat pentru căderea lui Iuda (Ioan 13, 21; 17, 12).
Acum însă, i-a spus femeii să nu plângă. I s-a făcut milă de văduvă. Mila este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacov 3, 17); despre ea psalmistul spune că este mai mare chiar decât cerul (Psalmii 107, 4; 102, 11); este virtutea care va constitui criteriul de departajare la Judecata de Apoi.
Confruntarea cu moartea este drama vieţii omeneşti. Pe fondul suferinţei, Hristos – sprijinitorul orfanilor şi al văduvelor (Psalmii 145, 9) – trezeşte în văduva din Nain nădejdea ajutorului: „Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). A făcut dovada spuselor Sale de mângâiere. A însoţit cuvântul cu fapta.
De remarcat este faptul că, deşi Legea interzicea ca cineva să se apropie de trupul unui mort (Numerii 19, 13) pe motivul întinării, Hristos – fără nici o ezitare – S-a atins de sicriu, zicându-i tânărului: „Scoală-te!”. I s-a adresat punctual: „Tinere, ţie îţi zic” (Luca 7, 14).
Cuvintele Mântuitorului, care au însoţit atingerea sicriului, au transformat moartea în viaţă. El, ca Dumnezeu, are viaţa în Sine Însuşi; El este sursă a vieţii, pe care o poate da numai cui voieşte (Ioan 5, 21). În acest sens trebuie să înţelegem cuvintele Sale; tânărul era mort, dar Mântuitorul i s-a adresat ca şi cum ar fi fost într-un somn: „Scoală-te!”. Evenimentul depăşeşte experienţa obişnuită a oamenilor. Chemările de revenire la viaţă sunt semne ce indică puterea lui Dumnezeu (Isaia 61, 1-3; Matei 11, 5).
Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui (Luca 7, 15). Nu este vorba de vreo formă de moarte aparentă, de vreo stare de leşin profund, ci este vorba de o moarte reală (Luca 7, 12). Numai că, pentru Iisus, moartea nu este decât un somn adânc, somnul necredinţei, din care omul se poate trezi printr-o credinţă, fie ea şi cât un grăunte de muştar, care este capabilă să mute munţii sau să facă posibilă trecerea cămilei, ori a funiei, prin urechile acului.
Deci, nu a fost vorba de vreo ducere în eroare, ci de un caz real. Minunea a avut loc datorită puterii lui Dumnezeu (Matei 11, 5). Evanghelistul mai adaugă că mortul a început să vorbească. De asemenea, pentru ca să nu se creadă că ar fi doar duhul celui ce murise, Mântuitorul l-a luat de mână, întocmai ca pe fiica lui Iair (Luca 8, 54-56), şi l-a dat mamei sale. Avem aici dovada că moartea înaintea lui Hristos nu-i decât un somn (Psalmii 12, 4).
Întocmai au făcut Ilie, după ce a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 20-23), şi Elisei, când l-a înviat pe fiul sunamitencei, care s-au adresat fiecărei mame în parte: „Ia copilul!” (IV Regi 4, 34-36).
Încredinţându-l mamei sale pe tânărul înviat, El a pus în valoare rolul mamei în viaţa tinerilor.
Minunea i-a înfricoşat pe toţi cei prezenţi, mai ales că poporul iudeu traversa o îndelungată perioadă de secetă spirituală. Nu a fost singura dată când în sufletul iudeilor s-au aprins sentimente de apreciere şi recunoştinţă în relaţie cu Iisus. Textul ne spune că „slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).
Era împlinirea unei profeţii vechi-testamentare: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-i voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul Acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi voi cere socoteală. Iar proorocul care va îndrăzni să grăiască în numele Meu ceea ce nu i-am poruncit Eu să grăiască şi care va grăi în numele altor dumnezei, pe un astfel de prooroc să-l daţi morţii.” (Deuteronomul 18, 18-20).
Minunea nu a rămas fără ecou. Ne spune evanghelistul: „Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea.” (Luca 7, 17). Şi bine a fost că minunea nu a rămas tăinuită, deoarece mesajul ei a vrut să arate că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Prin moarte se trece într-o altă dimensiune a vieţii, care se numeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Garantă a învierii noastre este Învierea lui Hristos!
Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel ce moare lui Dumnezeu „se ascunde în El, se scufundă în El, fără să înceteze de-a fi, se goleşte de viaţa lui, pentru a se umple de a lui Dumnezeu, îmbogăţindu-se viaţa lui Dumnezeu în el, încât nu o mai simte decât pe a Lui”.
Învierile din morţi cu trupul, care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti, sunt limitate, – doar trei sunt reţinute –, iar cei înviaţi au murit din nou; învierile celor morţi sufleteşte prin păcat şi înviaţi de Hristos sunt însă nenumărate. Astfel de învieri se întâmplă zilnic.
Sunt învieri din moartea – consecinţă a despărţirii de Dumnezeu, ori a robiei patimilor, ori a preocupărilor excesive pentru viaţa materială, ce împiedică vederea celui aflat alături şi comuniunea cu el, ori a deznădejdii şi neputinţei. Mai trist, moartea sufletească vine de prea multe ori din încătuşarea în care alţi semeni, pentru un interes meschin, din lăcomie pentru cele deşarte şi din dorinţa unui câştig uşor, îl aruncă pe cel slab, pe cel fără apărare, pe cel naiv, pe cel oropsit, pe cel de care nimănui nu îi pasă prea mult. Îi fură identitatea, îi fură prezentul şi viitorul, îl tâlhăresc de demnitate. Juridic, aceste fapte sunt încadrate la „trafic de persoane”. Moral, ele reprezintă păcate strigătoare la cer: „Iar de le veţi face [acestora] rău şi vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor şi se va aprinde mânia Mea.” (Ieşirea 22, 23-24). Vai aceluia de la care Dumnezeu Îşi va întoarce faţă Sa!
Când însă ne pierdem orice urmă de speranţă, să ne amintim de Cruce şi de Înviere. Zilnic, Hristos se apropie de noi, ca de sicriul tânărului din Nain, invitându-ne să ne ridicăm din mormântul păcatelor şi să mergem pe calea vieţii celei veşnice. Nu refuzaţi calea! Şi nici nu îi lăsaţi pe alţii să o piardă!