Zilele acestea mi-a tot venit înainte, cu statornicia aceluiași gând pe care nu-ncetez să-l mărturisesc, o dojană de sine ca aceasta: le spunem prea puțin oamenilor ce-nseamnă cu adevărat pentru noi, întru adevărul ființei lor și în lumina faptelor cu care creștem împreună – biserici așteptate să ctitorească Cerul, atunci când încă împărțim cu ei darul acesta al vremelniciei.
N-avem timp, oameni buni, să ne mai vedem cu-adevărat unii pe ceilalți și să ne spunem, cu cuvintele cu care ne rostim rugăciunile de slavă, cum ne-nsemnăm unii în viața celorlalți. Oare greșesc crezând c-ar trebui s-o facem ades?
Vine-apoi, ca și-acum, vremea în care cuvintele pe care le rostim se-aud de cei pe care-i prețuim și-am vrea să-i învățăm pe de rost, ca pe un poem al proniei care ne-ngăduie pe toți, doar de Sus, din cerul în care și larma îngerilor se oprește duios câteodată. Vine un timp în care oamenii ne devin rugăciune și rugăciune ne mai poate fi gândul cu care să-i strigăm pe nume.
L-am cunoscut pe părintele David, pilduitor-monahul-David, cu mai mulți ani în urmă, în ziua în care profesoara mea de fizică și de suflet din anii adolescenței, prezbitera Erica, se întorcea și ea pe prispa Cerului care-o strigase pe numele sufletului ce n-are moarte. Îmi trimitea părintele, în răstimpuri, cărți pe care le citeam pe nerăsuflate, la adnotările cărora mă întorc adeseori și-acum. Și gânduri dintr-acelea răzlețe, dar care zidesc mult timp de la rostire-nainte, cum li se întâmplă mai mereu oamenilor mari care construiesc între oameni poduri și nu închisă cetate.
Cu ce cuvinte îl însemn și-acum în gând? Cuvinte de monah: desăvârșită ascultare și arta neîndoirii, supunere din noapte-n zi și-n fiecare zi până în miez de noapte, bună-credință cu ison paterical, bunăvoire și jertfelnicie până la uitarea de sine. Și-aș și putea (răs)înșira sufletul său în astfel de cuvinte, dar nu mi-ar fi îngăduit. Purta cu sine o smerenie adâncă și nu-ngăduia risipire-n cuvinte.
Cu ce cuvinte-l mai însemn și-acum în gând? Cuvinte de coordonator al Cabinetului Părintelui Arhiepiscop: instruire, educație, disciplină, diplomație, eleganță atitudinală, discreție, modestie, responsabilitate, onestitate, loialitate. Și, de mi-ar sta în putere, ne-aș meni tuturor darul acesta pământesc al loialității dovedite de oameni cu care ne-mpărțim trecerea pe aici. Oameni care-nțeleg taina gândului pe care-l trimiți către ei și dintr-o singură și fugară privire sau pentru care nevoia ta e la doar o clipire de ochi depărtare de împlinire.
Mereu am crezut și mi-e de nezdruncinat încredințarea că Cerul ne trimite așa, măcar din timp în timp, oameni providențiali împreună cu care să descoperim și să învățăm Calea. Către noi înșine, prin ceilalți și împreună cu ei, dintr-un dor neapus de Albastru Înalt și de Cer.
Un astfel de om îmi va rămâne părintele David. S-a strămutat acum în larma îngerilor și cei care au avut binecuvântarea de a-l cunoaște știu, ca și mine, că-l vom povesti la viitorul-continuu, că va fi lumină, și bucurie, și încredere, și liniște, și pace, și zâmbet cuminte acolo unde sufletul său se va așeza.
Iar rândurile acestea vi le las aici nu ca un plâns nemângâiat, și răzvrătit, și nedecelat de lumină, ci ca o rugăciune care-mpărtășită ne poate învăța, din întâmplări neîntâmplătoare ca aceasta, dezmărginirea.
Nu știm cât timp am mai avea de crescut. Pentru că ne gândim că vom atinge cândva și Lumina, nu-i așa? Nu ne e dat să cunoaștem clipa în care cuvintele pe care am tot amânat să le rostim vor mângâia doar fiind rugăciune. Și peste pleoapele sub care n-am îngrămădit îndeajuns zâmbetele și chipul celor dragi se va fi așezat plumbul vremelniciei.
Mai avem timp să ne reamintim că am putea să nu mai avem Timp?