Radio
18
aug.

1871-2021 – Punte între dorinţa de unitate națională şi idealul împlinit! –

18 august 2021
  1. 1871 constituie anul-punte între dorinţa de unitate națională a unui popor cu aceleaşi forme de viaţă socială, spirituală, culturală, economică, cu aceleași obiceiuri şi aceeași religie, conștient de latinitatea limbii pe care o vorbește, şi începutul împlinirii acestui ideal.
  2. Mircea cel Bătrân (1386-1418) – dincolo de faptul că edificiul numit România s-a construit încă de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine prin efortul unor elite conștiente și responsabile – este primul voievod al Țării Românești care îşi exprimă dorinţa de unitate, aşa cum reiese dintr-un document din 1406, în care menţiona: „Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.
  3. Iancu de Hunedoara (1441-1456), fiul lui Voicu, un cneaz român din Țara Hațegului, continuă politica şi strategia diplomatică a lui Mircea cel Bătrân, fiind considerat speranța creștinilor de a-i opri pe otomani să avanseze spre centrul Europei.
  4. Vlad Țepeș (1456-1462), contemporan cu Iancu de Hunedoara, Matei Corvin și Ștefan cel Mare, este reținut de analele istoriei pentru fermitatea și curajul cu care a apărat independența Ţării Românești împotriva otomanilor.
  5. Ștefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), pe care Papa Sixt al IV-lea l-a numit Atletul lui Hristos, este domnul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești. Potrivit unor documente, la începutul anului 1489, papa Inocenţiu al VIII-lea i-ar fi acordat lui Ştefan cel Mare titlul de Re de Dacia (Regele Daciei), recunoscut tacit de capetele încoronate ale Europei, inclusiv de către împăratul Frederic al III-lea.
  6. La finele domniei lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.
  7. Mihai Viteazul (1593-1601), numit de cei din Balcani Steaua lor răsăriteană, reprezintă simbolul dorinţei de independenţă şi unitate a românilor. El este cel care, în mai 1600, a reuşit pentru prima dată în istoria românilor unirea Ţării Româneşti, a Ardealului şi a Moldovei, unire care, din păcate, nu a fost acceptată de marile puteri: Sfântul Imperiu Roman, Uniunea statală polono-lituaniană, Imperiul Otoman. Acestea, cu complicitatea împăratului Rudolf al II-lea și a generalului Gheorghe Basta, au organizat la 8 august 1601 decapitarea voievodului român pe Câmpia Turzii şi, astfel, unirea abia încropită s-a destrămat. La Mănăstirea Dealu, pe lespedea mormântului său stă scris in memoriam: „Aici zace cinstitul şi răposatul capu al creştinului Mihail, Mare Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.”
  8. Tudor Vladimirescu, conducătorul mişcării revoluționare din 1821, formulează necesitatea unirii „ca unii ce suntem de un neam şi o lege, ca împreună să câştigăm dreptul acestor Principate”.
  9. Paisprezece ani mai târziu, în 1835, la Paris, Ion Ghica, Costache Negri, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri şi alții pun bazele Cercului moldo-muntean al Revoluţionarilor, al cărui „scop final era constituirea unui stat unitar şi independent care să cuprindă toate teritoriile locuite de români”.
  10. Ideea de unitate naţională constituie unul dintre obiectivele centrale ale Revoluţiei de la 1848, despre care Nicolae Bălcescu spunea: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului pentru a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrijorătoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis pe Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită pe roată suferi.”
  11. Deşi în 1856, la Congresul de Pace de la Paris, au fost luate câteva decizii care au influenţat hotărâtor demersul de unire al românilor, adunările ad-hoc, constituite în 1857 pentru consultarea dorinţei de unire a locuitorilor din Principate, au reliefat și demonstrat marilor puteri dorinţa de unire, cerând acestora „unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România”. La această doleanță marile puteri au răspuns în 1858, hotărând în cadrul Convenţiei de la Paris constituirea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare cu domnul ei, de neam român, cu adunare legislativă şi propria capitală.
  12. Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, a constituit în acest an de grație elementul esenţial al realizării Unirii Principatelor, despre care Mihail Kogălniceanu, într-un discurs în Parlament, menţiona: „Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră cucerire”.
  13. Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un important program de reforme şi a introdus în actele oficiale denumirea de România; tot de numele lui se leagă instituirea drapelului naţional și a stemei comune, stabilirea capitalei la Bucureşti, organizarea armatei naţionale, decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională şi, mai puţin plăcut, secularizarea averilor mănăstireşti.
  14. Însă nu trebuie uitat faptul că Unirea Principatelor Române de la 1859, numită Unirea cea mică, a fost susținută de numeroși reprezentanți ai Bisericii prin ierarhii ei și prin cei mai luminați preoți și monahi, prin egumeni, protopopi, profesori de teologie şi teologi.
  15. Printre cei mai de seamă susținători ai Unirii s-au numărat, alături de mitropolitul Nifon Rusailă al Ungrovlahiei și mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, membru în Divanul Ad-Hoc, și arhimandritul Neofit Scriban care a scris două dintre cele mai importante texte unioniste: Foloasele Unirii Principatelor şi Unirea și neunirea Principatelor.
  16. În februarie 1866, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, Parlamentul proclamă ca principe pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care din anul 1881 își ia titulatura de Regele Carol I, considerat a fi „părintele” primei Constituții (1866), adoptată în primele luni de domnie, în care se menționează pregnant numele statului – România.
  17. Domnia lui Carol I (1866-1914), care a durat 48 ani, fiind cea mai lungă domnie din istoria țării noastre, contribuie direct la cucerirea Independenţei de Stat (1877-1878), independenţă care a fost a tuturor românilor, din toate provinciile româneşti, inclusiv din Bucovina, căci, la acea vreme, Monarhia Habsburg „înlocuise jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac”.
  18. Dorinţa de unitate a fost cerută şi de junimea academică română care studia la universităţile din străinătate, cu precădere la cele din Imperiul Austriac, într-un glas cu junimea academică de la universităţile din Iaşi, Bucureşti, Cluj şi Oradea; amândouă, în 1871, s-au întrunit sub cupola Mănăstirii Putna, „în memoria lui Ştefan cel Mare” și sub protecţia Maicii Domnului, unde în semn de biruinţă Ciprian Porumbescu, fiul preotului Iraclie Porumbescu, a cântat cu scripca lui adusă de la Stupca Daciei întregi.
  19. Atunci, la Prima serbare a Românilor de pretutindeni şi la Primul Congres al Studenţilor Români şcoliţi la Viene, reprezentat prin Mihai Eminescu, – la acea vreme student auditor al universităţilor din Viena şi Berlin –, Ioan Slavici, Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Gusti, Nicolae Teclu, Iraclie Porumbescu, cărora li s-au adăugat Vasile Alexandri, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, pe mormântul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a semnat actul unităţii naţionale, însă nu cu slove, ci cu ţărână adusă din toate provinciile ţării, îmbibată în sângele nenumăratelor generaţii doritoare de unitate, pusă în măruntaiele unei Amfore-Jubileu, sfinţită de Arcadie Ciupercovici (1866-1878), stareţul de la acea vreme, care a făcut posibile, la nivel naţional, manifestările de la 1871.
  20. Şapte ani mai târziu, Tratatul de Pace de la Berlin (1878) consfințea recunoaşterea de către Marile Puteri a independenţei de stat a României, pe de o parte, iar pe de alta, prevedea ca Dobrogea de Nord, Delta Dunării şi Insula Şerpilor să revină la patria – mamă.
  21. Basarabia, transformată în provincie ţaristă încă din 1812 și supusă unui intens proces de rusificare, Transilvania şi Bucovina, cuprinse, începând cu 1867, în Imperiul Austro-Ungar și care au avut de suportat, mai ales transilvănenii, efectele legilor antiromâneşti, încurajate de hotărârea Tratatului, se îndreptau tot mai mult spre Bucureşti.
  22. 22. România, sub comanda Regelui Ferdinand (1914-1927), supranumit după 1918 și Ferdinand Întregitorul, aderă la Antantă, alături de Franţa, Anglia şi Rusia, semnând la 4 august 1916 o convenţie politică şi militară prin care puterile aliate recunoşteau integritatea teritorială a României, precum şi dreptul României de a se uni cu teritoriile din Austro-Ungaria, locuite majoritar de români: Transilvania, Banat şi Bucovina.
  23. Din 1917, Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz sunt locuri sfinte, pecetluite prin sânge cu deviza curajoasă a ostaşilor români: „Pe aici nu se trece!”.
  24. Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii românilor şi ai celorlalte naţionalităţi, a decis la 15 noiembrie 1918 „unirea necondiţionată, pentru vecie, a Bucovinei, în vechile ei hotare”.
  25. La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), apoi unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918) și, în cele din urmă, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă – România (1 decembrie 1918), când Vasile Goldiș (1862-1934), la Marea Adunare de la Alba Iulia, a rostit un impresionant discurs referitor la necesitatea inevitabilă a constituirii națiunilor libere.
  26. Aceste trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918, evenimentul capital al istoriei noastre, fapta și actul de voinţă al întregii naţiuni române; este împlinirea unei dorinţe surprinse de Grigore Ureche (1590-1647), sfetnicul apropiat al domnului Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653), în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş-Vodă la Aron-Vodă (1359-1594), considerat a fi începutul istoriografiei în limba română: „Rumânii, câți să află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm să trag”.
  27. Făuritorii Unirii ne-au lăsat modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii până la sacrificiu. De aceea, gloriile celor care s-au jertfit pentru această ţară au fost, sunt şi vor fi nepieritoare.
  28. La acest ceas aniversar, organizat de Mănăstirea Putna, sub atenta supraveghere şi implicare a părintelui stareţ şi exarh, arhimandritul Melchisedec Velnic, un Arcadie Ciupercovici al zilelor noastre, în colaborare cu Patriarhia Română, Academia Română şi Consiliul Judeţean Suceava, se cuvine să subliniem în mod special faptul că acum este nevoie tot mai mult de cultivarea unității tuturor românilor, după modelul celor întruniţi în sinaxe liturgice şi congrese culturale, nu doar în 1871, ci şi în 1904, la 400 ani de la strămutarea la cele veşnice a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, în 1926, la 55 ani de la Serbarea din 1871, în 1957, la 500 ani de la urcarea pe tron a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, manifestare în urma căreia, din păcate, liderii junimii academice ieşene – „lotul Alexandru Zub” – au fost arestați şi condamnați la ani grei de temniţă, în 1966, la celebrarea a 500 ani de la zidirea Mănăstirii Putna, în 1992, cu prilejul canonizării Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, în 2004, la 500 ani de la trecerea la cele veşnice a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, în 2007, la 550 ani de la urcarea pe tron a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi în 2011, la împlinirea a 140 ani de la Serbarea de la Putna din 1871.
  29. Astăzi este momentul să arătăm toţi deopotrivă că dragostea față de țară și neam – unitatea şi independenţa naţională fiind cele două coordonate sfinte care definesc istoria poporului nostru – susținute de credința în Dumnezeu și respectul față de sacrificiul și moștenirea lăsată de înaintașii noștri, constituie un ideal sfânt pe care trebuie să îl împlinim continuu și, totodată, să îl transmitem generațiilor viitoare!
  30. ,,România este patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult si a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie,” spunea Barbu Ștefănescu Delavrancea. Sau, cum afirma Dimitrie C. Brătianu: ,,Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului; fără dânsa, ce se va clădi va fi clădit pe nisip”. Să nu fie!
  31. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român şi unitatea acestuia, care s-a înfăptuit prin suferinţe şi sacrificii! Din păcate, această unitate este astăzi dureros de încercată, mai ales de cei cărora le-am creat tihnă în decursul istoriei, aşa cum niciodată nu a mai fost încercată.
  32. Urmând modelul celor care ne-au făurit trecutul, să retrezim în noi, prin aceste sinaxe culturale, conștiința că demnitatea și viitorul nostru, ca neam, stă în slujirea lui până la sacrificiu și în iubirea față de el.
  33. 33. Fie ca flacăra unității de credință, de neam și țară, care arde simbolic în candela sfințită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și așezată pe mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, să ardă şi în sufletele noastre, ale tuturor, pentru o Românie unită în „cuget şi simţire”!