Maica Domnului a murit cu adevărat, aşa cum a murit, cu adevărat, și Domnul nostru Iisus Hristos, după natura Sa omenească, luată în întregime din Maria. Însă Maica Domnului nu a murit din aceleaşi condiţii determinante, din cauza cărora mor toţi oamenii. Moartea ei este ultima treaptă a urcuşului ei duhovnicesc – îndumnezeirea, la care sunt chemaţi toţi fiii Bisericii. Biruinţa asupra firii, triumful asupra morţii, preamărirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu până la desăvârşirea ei duhovnicească şi aşezarea ei mai presus de toate cetele cereşti sunt sintetizate în troparul praznicului.
Preacuvioși și Preacucernici părinți,
iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a înlocuit ziua zeiţei Artemis din Efes (Diana, la romani), foarte populară mai ales în Asia Mică, marchează ziua naşterii Fecioarei Maria în Împărăţia cerurilor.
După Înălţarea Domnului şi după momentul Cincizecimii, Sfintele Evanghelii nu mai menționează nimic despre Maica Domnului. Doar în Faptele Apostolilor este amintită prezenţa Maicii Domnului în Ierusalim, alături de Sfinţii Apostoli, la frângerea pâinii: „Toţi aceştia [apostolii] într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.” (Fapte 1, 14).
Ca şi în alte cazuri, originea instituirii acestui praznic este reprezentată de sfinţirea unei biserici închinate momentului adormirii Maicii Domnului. Până la mijlocul secolului al V-lea, cei din Ierusalim, în ziua de 15 august, mergeau în pelerinaj la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” situată între Ierusalim şi Betleem, construită de aristocrata romană Ikelia, pe locul unde Fecioara Maria ar fi zăbovit în drum spre Betleem. Nu departe de locul acesta se afla mormântul Rahelei, soţia patriarhului Iacov. Însă după rezidirea basilicii de deasupra criptei Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de către împăratul Mauriciu al Bizanţului (582-602), s-a fixat ziua de 15 august ca zi de prăznuire, dată respectată în tot imperiul. Odată cu rezidirea acestei basilici, pelerinajul de la biserica Ikeliei s-a mutat în ziua de 13 august.
În Apus, sărbătoarea a fost menţionată abia în secolul al VI-lea de Grigorie de Tours († 593). Data era însă variabilă. Dacă în Egipt, Arabia şi Galia sărbătoarea se ţinea la 18 ianuarie, în Palestina şi Grecia prăznuirea acesteia avea loc la 15 august. De aici, sărbătoarea a trecut şi în Occident, Papa Teodor I (642-649), originar din Ierusalim, acceptând tot ziua de 15 august.
Sărbătoarea închinată adormirii Maicii Domnului era precedată de o pregătire prealabilă. În acest scop, cu 40 zile înaintea sărbătorii, creştinii din împrejurimile Ierusalimului se retrăgeau pentru contemplare în corturi amenajate pe valea Cedronului. Desigur, Biserica a înlocuit aceste retrageri anahoretice cu postul de două săptămâni, însoţit de meditaţie, rugăciune, înfrânare, milostenie şi alte nevoințe.
În plus, slujba praznicului a fost îmbogăţită cu Prohodul Maicii Domnului, cântare care a fost alcătuită de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului. Manuel din Corint a fost profesor la Şcoala Patriarhală din Constantinopol, mare orator al Patriahiei Ecumenice şi prieten al domnului Neagoe Basarab. La noi, slujba prohodului a fost tradusă din slavonă, pe la anul 1820, de Ion Pralea.
Cât priveşte rânduiala Prohodului Maicii Domnului, ea este aceeaşi ca la Prohodul Mântuitorului, numai că nu se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, ca în Vinerea Mare, ci cu un epitaf ce poartă pe el icoana Adormirii Maicii Domnului.
Potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti: Iuvenalie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Epifanie Monahul, Ipolit al Tebei, Ioan Geometrul, dar şi consemnărilor apocrife pe care le aflăm în Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită de teologul protestant Tischendorf Transitus Mariae – Adormirea Mariei (aproximativ secolul al IV-lea), Urcarea la cer a Maicii Domnului (secolul al IV-lea) şi Adormirea Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi-n veci Fecioara Maria (secolul al VII-lea), scrisă de Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului, evenimentele s-au derulat astfel: Maica Domnului a fost înştiinţată de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, despre mutarea sa la cer, într-o zi de vineri, cu trei zile înainte. Aceste zile, Maica Domnului le-a petrecut în priveghere, meditaţie şi rugăciune. Tradiţia spune că Sfinţii Apostoli, aflaţi în misiune în diferite zone ale lumii, potrivit sorţilor, au fost aduşi pe norii cerului, în mai puţin de trei ore, pentru a fi prezenţi la acest eveniment. Celor unsprezece li s-au adăugat şi apostolul Pavel, Dionisie Areopagitul şi Ierotei, mentorul lui, Iacov, ruda Domnului, femeile mironosiţe şi prin ei, tot Ierusalimul. De altfel, icoana praznicului surprinde momentul. Mântuitorul Hristos în slavă, înconjurat de un nimb de lumină, priveşte trupul Maicii Sale, ţinând în mâna stângă sufletul ei preacurat, metamorfozat în chipul unui copil îmbrăcat în alb şi cu aureolă.
Sfinţii Apostoli, între care se disting Petru, Pavel şi Ioan, ultimul aplecat cu tandreţe filială spre Maica Domnului, înconjoară cu emoţie sicriul sfinţeniei, în care este aşezat trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Chipul „celei pline de dar” străluceşte mai tare decât lumina. Mulţimea îngerilor prezenţi evidenţiază valoarea celei „mai cinstite decât heruvimii şi mai slăvite fără de asemănare decât serafimii” şi decât toate puterile cereşti.
Meliton de Sardes spune că, adormită fiind, „un iudeu, pe nume Iephonias”, rău intenţionat, a încercat să-i răstoarne sicriul. Atunci un înger al Domnului i-a tăiat mâinile, cu o sabie de foc. Doar pocăinţa i le-a redat.
Sfântul ei trup – după ce a fost prohodit cu cântări sfinte – a fost pus de Sfinţii Apostoli într-un mormânt din Grădina Ghetsimani. După înmormântare, notează autorii apocrifelor, „trei zile continuu s-au auzit vocile îngerilor”, care îi aduceau cântări de laudă, după care un nor luminos, a cărui strălucire nu avea asemănare, a învăluit-o sub privirile Sfinţilor Apostoli.
Sfinţii Părinţi afirmă că Maica Domnului a fost înviată de Fiul ei şi înălţată prin puterea Fiului ei cu trupul la cer. Nici nu se putea ca Maica Vieţii să fie sortită putreziciunii. Mărturie stă apostolul Toma care, nefiind prezent nici de această dată, prin pronia divină, la punerea în mormânt a Maicii Domnului, sosind trei zile mai târziu, a dorit să deschidă mormântul. Însă intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul și brâul ei, odoare sfinte, care au fost duse ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol. Această mărturie a fost principalul argument al învierii şi mutării cu trupul la cer a Maicii Domnului, după cum de altfel va mărturisi Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în care s-a stabilit definitiv doctrina marială privind maternitatea şi pururea fecioria Maicii Domnului înainte, în timpul şi după naşterea lui Iisus. Pururea fecioria ei este evidenţiată de altfel şi în icoanele Maicii Domnului prin cele trei stele.
În Apus, Papa Pius al XII-lea a instituit şi proclamat, în anul 1950, dogma Înălţării (Assumptio) Maicii Domnului la cer, prin puterea ei şi nu prin intervenţia Fiului său.
Cât priveşte localizarea mormântului Maicii Domnului, circulă două ipoteze. Unii susţin Ierusalimul, unde Maica Domnului a rămas până-n anul 43, iar alţii Efesul.
În lucrarea apocrifă Transitus Mariae – Adormirea Mariei, lucrare datată în secolul al IV-lea, dar bazată pe izvoare care coboară până în secolul al II-lea, este menționat că Însuşi Iisus i-ar fi indicat Sfântului Apostol Petru Grădina Ghetsimani ca fiind locul mormântului. Sfântul Ignatie, în cele două scrisori adresate Sfântului Evanghelist Ioan, menţionează că Maica Domnului şi-ar fi petrecut ultimele zile în Ierusalim. Această afirmaţie este întărită şi de Sfântul Epifanie de Salamina († 403), care spune că Sfântul Ioan a mers singur la Efes. Dionisie Pseudo-Areopagitul, într-o scrisoare adresată episcopului Titus (363), şi Pseudo-Meliton de Sardes (secolele V-VI), în lucrarea Cartea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, plasează mormântul Maicii Domnului tot în Grădina Ghetsimani.
În secolele următoare, Sfinţii Grigorie de Tours, Isidor de Sevilla, Iuvenalie, Modest şi Sofronie al Ierusalimului, Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanul şi Ioan Damaschin susţin că mormântul Maicii Domnului se află la Ierusalim. În sprijinul acestei afirmaţii stau şi mărturiile arheologice. Se ştie că, deasupra capelei construite de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului, împăratul Mauriciu (582-602) a construit o basilică superioară, capela cu mormântul Maicii Domnului devenind o criptă. Firește, în decursul timpului basilica a fost distrusă în mai multe rânduri, însă de fiecare dată a fost reconstruită de cruciaţi, devenind astfel abaţie benedictină. După distrugerea Ierusalimului de către Saladin, ea a fost transformată în abaţie franciscană. Din 1757 a revenit grecilor.
Cât priveşte Efesul, ipoteza este susţinută de tradiţia conform căreia Maica Domnului l-ar fi urmat pe Sfântul Evanghelist Ioan în misiunea sa în Asia Mică; această misiune este atestată de altfel de către Sfântul Irineu de Lyon şi de Grigorie de Tours. Aici, la Efes, Maica Domnului a adormit pe la anul 45 d.Hr., pe la vârsta de 60-70 ani. În plus, Efesul mai este susţinut şi de toponimia mai multor locuri care atestă prezenţa Maicii Domnului în acel oraş: Casa Preasfintei Fecioare, Dealul Preasfintei (Panagia Kapulu) ş.a.
Sfinţii Părinţi, dincolo de această prezenţă temporară a Maicii Domnului în Efes, susţin că atât adormirea, cât şi înălţarea cu trupul la cer au avut loc în Ierusalim.
Maica Domnului, făclie de Dumnezeu luminată, a trebuit să sufere moartea, supunându-se rânduielii firii, căci şi ea era din Adam, adică moştenitoare. Întrucât a fost curăţită de păcat în momentul zămislirii lui Iisus, ea nu a putut fi ţinută de moarte, ci a fost preaslăvită prin voinţa şi puterea Fiului său, Care a chemat-o la El.
Maica Domnului a murit cu adevărat, aşa cum a murit, cu adevărat, și Domnul nostru Iisus Hristos, după natura Sa omenească, luată în întregime din Maria. Însă Maica Domnului nu a murit din aceleaşi condiţii determinante, din cauza cărora mor toţi oamenii. Moartea ei este ultima treaptă a urcuşului ei duhovnicesc – îndumnezeirea, la care sunt chemaţi toţi fiii Bisericii. Biruinţa asupra firii, triumful asupra morţii, preamărirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu până la desăvârşirea ei duhovnicească şi aşezarea ei mai presus de toate cetele cereşti sunt sintetizate în troparul praznicului: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii; şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Cuvintele Maicii Domnului: „Faceţi orice vă va spune.” (Ioan 2, 5), rostite cu prilejul nunţii din Cana Galileei, rămân ca un memento peste veacuri.