Cerească-mpărăteasă, de câte ori îţi cer
să sufli-ntr-al meu cuget un suflu de cântare,
cu-o rază de lumină ca ziua ce răsare
în pieptu-i fără umbră aprinsă ca pe cer.
Mă-nchin fiinţei tale cu faţa la pământ
şi-mi plec în neputinţa-mi genunchiul pe ţărână
ca fiul ce se roagă să-l duci numai de mână
că-n braţe să mă poarte măicuţa demn nu sunt.
O dulce sărutare măcar numai în vis
din gura-ncântătoare, ce suflete căzute
ridică la-nălţime, doream să-mi fi transmis.
O, cât la ridicarea-mi putea ca să-mi ajute.
Când cerul pe-a ta faţă l-aş fi văzut deschis,
O, dulce mângâiere de suflet şi virtute.
(în volumul Ion Buzaşi, Poezia religioasă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 23)