Anul 1484 a fost un an de tristă amintire pentru epoca lui Ştefan cel Mare. A fost anul în care eclipsa de Soare din martie 1484 se pare că prevestea evenimente sumbre pentru Ţara Moldovei. În Miercurea Mare a acelui an a ars Mănăstirea Putna ctitoria mult iubită a lui Ştefan cel Mare. Sultanul Baiazid aduna oştirea pentru a porni jihad-ul la nordul gurilor Dunării acordând în mod neobişnuit în acea vreme – timare (feude) tuturor celor care se vor înfăţişa, cu armele lor, la chemarea Padişahului.
Sursele istorice sunt foarte laconice în privinţa apărării Cetăţii Albe de către Ştefan cel Mare. Izvodul lui Isaia, relata că la 14 iunie Baiazid al II lea a luat Chilia iar miercuri la 5 august Cetatea Albă. Izvodul lui Azarie consemna participarea lui Vlad Călugărul şi că ultimii pârcălabi de la Chilia au fost Ivaşco şi Maxim iar la Cetatea Albă era Gherman şi Ion despre care face amintire şi Grigore Ureche. Este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului locul unde fusese martirizat Sf. Ioan cel Nou în jurul anului 1330.
Se ştie că în planul său politico-strategic referitor la Moldova, Baiazid al II -lea şi-a propus un obiectiv sigur : fără a renunţa la ideea supunerii Ţării Moldovei printr-o ofensivă de mare amploare, el a fixat ca scop al campaniei din 1484 cucerirea celor două puternice cetăţi de la Dunărea maritimă şi Marea Neagră – Chilia şi Cetatea Albă, ultimele debuşeuri libere în Pontul în întregime controlat de Înalta Poartă.
Pentru realizarea planului său de campanie, sultanul a concentrat o puternică armată, evaluată de unele izvoare la 300.000 de oameni. În acelaşi timp 100 de nave urmau să coopereze cu forţele terestre
La 23 iulie armata lui Baiazid al II lea a împresurat Cetatea Albă de pe uscat iar flota a blocat-o din direcţia limanului Nistrului.potrivit relatărilor lui Evlia Celebi cu lovituri de tun, trase pe rând din trei direcţii, a provocat spărturi în toate părţile zidurilor însă gaziii musulmani nu au îndrăznit să se apropie de zidurile cetăţii din pricină că şanţul era tăiat în stâncă, fiind adânc de şaptezeci de braţe.
La 5 august, au început tratativele între cele două părţi, răgaz de care s-au grăbit să profite negustorii italieni părăsind Moncastro şi ulterior au răspândit zvonul în Occident că în această zi a căzut cetatea. Luptele au fost reluate joi 6 august şi au durat alte două zile, când ambii pârcălabi, Gherman şi Oană au fost doborâţi de loviturile artileriei, iar spre finele zilei de 7 august orăşenii au fost nevoiţi să cedeze.
Momentul a fost consemnat de Evlia Celebi, care relata că în dimineaţa zilei de 7 august, când loviturile de tun au început să bată din nou dintr-o spărtură a zidului au ieşit afară doisprezece preoţi care au adus într-o pungă încrustată cu nestemate cele zece chei ale cetăţii..
Analele veneţiene ale lui Malipiero sugerau că Cetatea Albă a fost preluată de cinci fruntaşi iar o sută de ieniceri au ocupat poziţiile de forţă ale cetăţii. Astfel la 7 august a căzut Cetatea Albă, care – după spusele lui Baiazid al II lea – era cheie pentru toată Ţara Leşească, Ţara Românească, Ţara Tătărască şi toată Marea Neagră.
După asediul Constantinopolului, otomanii erau iscusiţi în arta cuceririi fortificaţiilor, principiul de bază aplicat în asedii a fost crearea de breşe prin concentrarea unui puternic foc de artilerie asupra unuia sau a mai multe puncte.
Cu toate acestea mai sunt unele informaţii importante referitoare la cucerirea Cetăţii Albe. Spre exemplu potrivit informațiilor lui Sa’adeddin Cetatea Albă ar fi putut rezista treizeci de ani în fața unui asediu, cu armele nenumărate și proviziile sale iar Mahomed Neşri confirmă că acest Akkerman avea arme nesfârșite. Şi pe bună dreptate, judecând după complexul fortificat păstrat până în prezent, se poate presupune că izbânda turcilor s-a datorat unui act de trădare.
După ce au ocupat Cetatea Albă, turcii au robit mulţi orăşeni, pe alţii i-au surghiunit la Istanbul şi Eski – Biga în Anatolia.
Pentru turci, stăpânirea Cetăţii Albe şi a Chiliei şi a Caffei a fost o necesitate politică şi economică. Cetatea Albă a constituit pentru Moldova poarta de ieşire la Marea Neagră dar şi Europa şi Asia. Căderea sub stăpânirea turcească a însemnat un pronunţat declin economic, oraşul pierzându-şi treptat însemnătatea în economia bazinului pontic şi a regiunii sud-est europene.
Pierderea Chiliei şi a Cetăţii Albe, fortificaţii cu o valoare deosebit de importantă pentru politica economică şi militară a Moldovei, nu a putut fi privită de Ştefan cel Mare ca un fapt împlinit. Binecredinciosul domnitor Ştefan cel Mare ştia că fără porţi tari (cum erau considerate Chilia şi Cetatea Albă) Ţara Moldovei nu mai constituia acea fortăreaţă de care se sfărâmaseră, decenii de-a rândul, valurile expansiunii otomane. Ştia la fel de bine şi Baiazid al II -lea , care într-un adevărat buletin al victoriei menţiona cu emfază Slavă ….. prin această izbândă ni s-au înlesnit pentru viitor cuceriri succesive, fiindcă s-au deschis căile înspre leşi şi cehi şi ruşi şi unguri; înaintarea a devenit uşoară, iar trimiterea de oşti fără nici o greutate.
Pierederea Cetăţii Albe şi a Chiliei a avut urmări directe în istoria Ţării Moldovei. Înstăpânindu-se în două ţinuturi ale pământului românesc, otomanii aveau o bază din care lesne puteau declanşa incursiuni, menţinând Ţara Moldovei într-o stare de continuă nesiguranţă şi obligându-o să accepte suzeranitatea Porţii.
Prin cucerirea Cetăţii Albe Imperiul otoman şi-a consolidat poziţiile în Marea Neagră, devenind abia acum în chip evident un lac otoman, iar prin cucerirea Chiliei şi-a asigurat controlul Dunării de Jos.