În contextul Anului Omagial 2021 al pastorației românilor din afara României, dar și pentru faptul că astăzi, 30 iulie 2021, se împlinesc 14 ani de când vrednicul de pomenire Teoctist Patriarhul a trecut la cele veșnice, dorim să aducem în atenție câteva gânduri despre grija pe care cel de-al cincilea Patriarh al României a avut-o față de românii din diaspora.
Patriarhul Teoctist a fost promotorul unei organizări bisericeşti noi. El a înţeles semnele vremii şi a gândit că românii plecaţi peste graniţele ţării dau un semnal de creştere a Bisericii, a numărul eparhiilor din diaspora. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „fraţii români – mai ales cei din Bucovina şi din Transilvania – au luat calea Oceanului (Atlantic) spre Canada şi America, când – mânaţi de suferinţele şi de lipsurile lor, sub stăpâniri străine, ameninţaţi şi cu pierderea legii strămoşeşti, a credinţei ortodoxe – au venit pe pământul nord-american şi au întemeiat pe continentul acesta, Biserica Ortodoxă de aici”.
Dar milioane de români întâlnim nu numai în America şi Canada, ci şi în Europa, Australia, Noua Zeelandă etc. Aceştia, deşi „răsfiraţi peste tot în lume, au rămas legaţi cu sufletele lor de plaiurile natale, de mormintele strămoşilor, de datinile noastre atât de frumoase, şi şi-au păstrat credinţa ortodoxă, aducându-şi preoţi din ţară, care să le slujească în limba străbună”. Departe de rudele şi prietenii de acasă cărora să le spună „necazurile şi frământările”, aceşti fraţi ai noştri – din depărtări – au avut „însă pe mama noastră a tuturor, care este Biserica”. Căci – aşa cum spunea Patriarhul Teoctist: „Biserica Ortodoxă Română nu are graniţă. Acolo unde sunt români, acolo se vorbeşte şi se închină româneşte, acolo este şi Biserica noastră, pentru că ea este mama poporului român, cum a numit-o poetul nostru naţional, Mihai Eminescu”. De fapt, credinţa este ca şi limba pe care o vorbeşti şi în care te-ai născut: o porţi cu tine şi te ţine în comuniunea ei spirituală în care se află şi fraţii tăi.
De la înjghebarea primelor comunităţi române în îndepărtatele ţinuturi ale continentului american, s-au scurs peste o sută de ani; „cea mai sfântă şi rodnică împlinire, care a dat expresie comuniunii noastre româneşti a fost înfiinţarea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America, la iniţiativa şi eforturile preoţilor şi credincioşilor, binecuvântate cu dragoste părintească de Biserica-mamă”.
Cu toată această înstrăinare duhovnicească temporară dintre fraţi, preoţii şi credinioşii au păstrat – „pe vatra sufletului lor – lumina aprinsă a iubirii faţă de pământul strămoşesc, de Biserica sa, de fraţii de acasă, iar Biserica-mamă n-a uitat o clipă să se roage şi să iubească deopotrivă pe toţi fiii ei de peste ocean”. Vacantându-se scaunul de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, prin trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Victorin – care odihneşte acum la streaşina ctitoriei voievodale a lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Putna – Congresul Arhiepiscopiei a hotărât ca să fie ales un distins slujitor al Altarului nostru străbun, Părintele arhimandrit Nicolae Condrea.
Cu prilejul hirotoniei şi instalării noului arhiepiscop ales, Patriarhul Teoctist a răspuns invitaţiei de a lua parte la acest important eveniment, transmiţând părinţilor consilieri, slujitorilor altarelor şi credincioşilor de acolo dragostea şi preţuirea Sfântului Sinod pentru vrednicia credincioşilor şi a preoţilor care au păstrat – în condiţii grele – unitatea canonică, liturgică şi administrativă a acestei arhiepiscopii cu Biserica-mamă; în iubirea ei ne ţine pe toţi aproape de ea. Iată ce spunea Patriarhul Teoctist: „Întotdeauna ne-am rugat pentru ca Biserica de aici – pe pământul acesta atât de ospitalier al Canadei şi al Statelor Unite ale Americii – să înflorească. În realitate, generaţii de oameni ce se perindă de-a lungul istoriei nu o împuţinează, ci o îmbogăţesc cu vrednicia fiecăruia dintre ei. Dumnezeu a rânduit ca aşa cum natura se împrospătează neîncetat, tot aşa să se petreacă şi în viaţa noastră a tuturor. Asemenea unui organism viu este şi Biserica noastră; prin asemenea momente se dă astfel posibilitatea unei înnoiri a Bisericii, care este Trupul cel viu al Domnului nostru Iisus Hristos. Din acest trup tainic facem cu toţii parte; noi, cei care ne găsim aici, ca şi cei care sunt în inima şi mintea noastră, fraţi şi surori români de pretutindeni…”.
Vizita prilejuită de instalarea Înaltpreasfinţitului Nicolae – a şaptea, începând din anul 1963 – a Întâistătătorului Bisericii noastre, a adus binecuvântare şi bucurie „pe pământul atât de ospitalier al Canadei şi al Statelor Unite ale Americii”. Dar acum – în iulie 2002 – era pentru prima dată „când părintele duhovnicesc al credincioşilor ortodocşi români de pretutindeni, înconjurat de ierarhi din ţară şi din diaspora românească, se găseşte aici, cu prilejul hirotoniei şi instalării noului Arhiepiscop ales, în mijlocul credincioşilor şi preoţilor din Arhiepiscopia Ortodoxă Română, care cuprinde canoniceşte clerul şi credincioşii din două ţări de frunte din lumea de astăzi, Statele Unite ale Americii şi Canada”.
Iată ce mai afirma Patriarhul Teoctist – cu prilejul acelei vizite pastoral-misionare – care a umplut de bucurie pe toţi cei care au luat parte: „Sunt încredinţat că nu numai cel ce vă vorbeşte este pătruns de însemnătatea şi responsabilitatea păstrării acestui adevăr, ci şi toţi cei de o lege şi de un neam. Să le privim pe toate în lumina unui plan dumnezeiesc pe care noi nu-l descifrăm nici atunci când suntem fericiţi şi mulţumiţi, dar nici atunci când aşteptăm de la Dumnezeu împlinirea unor rugăciuni ale noastre. Dezlegările vin şi se petrec în planul Său necunoscut, în înţelepciunea Sa de negrăit şi în credincioşia Sa dumnezeiască cu care iubeşte lumea şi pe om, în primul rând. Iar noi facem parte din lume. Biserica Ortodoxă Română şi fiecare dintre noi suntem din lume”; acest cuvânt „rostit de Mântuitorul Iisus Hristos” – din păcate – „a dobândit înţelesuri, după interpretări, fie legate de lumea păcatului, fie de lumea iubirii dumnezeieşti. Şi una şi alta ne arată că Dumnezeu iubeşte omul şi iubeşte lumea. Dând laudă lui Dumnezeu, am putea îndrăzni să afirmăm că Biserica din afara graniţelor ţării, ca şi Biserica de acasă şi-a sporit misiunea specifică după ziua cea mare a Sfintei Vineri din 22 decembrie 1989, de când am devenit liberi în lucrarea de slujire a vocaţiei noastre.
Cum numărul românilor ortodocşi aflaţi în Europa este din ce în ce mai mare, pentru nevoile lor spirituale s-au organizat două mitropolii; şi anume:
- Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, cu sediul la Paris. În luna noiembrie 1997, Adunarea Electorală a Arhiepiscopiei Europei Occidentale şi Meridionale l-a ales – după retragerea Înaltpreasfinţitului Adrian Hriţan – în responsabilitatea de arhiepiscop pe Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif Pop, care a fost hirotonit întru arhiereu în martie 1998. În octombrie 2001, arhiepiscopia a fost ridicată la rang de mitropolie, Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif dobândind titlul de mitropolit.
- Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, înfiinţată la 10 ianuarie 1993. În octombrie 1993, Preasfinţitul Episcop Serafim Joantă, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului a fost ales Arhiepiscop al Berlinului şi Mitropolit al românilor din Europa Centrală de către Adunarea Eparhială întrunită la Aachen şi acceptat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre la 12 ianuarie 1994, fiind instalat la München în iunie 1994.
Celui dintâi ierarh al nou-înfiinţatei mitropolii i-a revenit datoria de a organiza această instituţie, pornind de la o bază materială aproape inexistentă şi reuşind să cumpere – în 1999 – şi să amenajeze un Centru eparhial la Nürnberg cu biserică, birouri, sală de întruniri, locuinţe pentru personal şi camere de oaspeţi. În anul 2000 a înfiinţat Mănăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Centrul eparhial, precum şi o şcoală de pictură – „Sfântul Evanghelist Luca”. La cererea credincioşilor a înfiinţat numeroase parohii în Europa.
Un moment important din viaţa acestei eparhii l-a constituit vizita Patriarhului Teoctist în Germania, în mai 2004, cu care prilej a avut loc şi hirotonia întru arhiereu a Preacuviosului Arhimandrit Sofian Braşoveanul. După cum vedem, Patriarhul Teoctist s-a străduit să adune la sânul Bisericii Ortodoxe Române pe toţi fiii acestui popor, care din felurite pricini se găsesc în afara hotarelor ţării.
În afara parohiilor despre care am vorbit mai înainte, trebuie să amintesc şi despre alte comunităţi ortodoxe româneşti de peste hotare, dependente direct de Patriarhia Română, precum: Aşezămintele Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim şi Ierihon; Biserica de la Sofia; comunităţile din Australia, organizate în oraşele Melbourne, Adelaide, Sidney, Perth şi Brisbane, Parohiile ortodoxe române din Wellington (Noua Zeelandă), din Johannesbourg (Africa de Sud) și cea din Istanbul (Turcia); aceasta din urmă funcţionează într-o biserică –rectitorită de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu – a fost oferită spre slujire comunităţii ortodoxe române de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Bartolomeu.
Pentru cei peste 20.000 de români ortodocşi din Ungaria, a fost înfiinţat – în anul 1946 – un Vicariat ortodox, cu sediul la Gyula, care a fost ridicat la rangul de Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, cu reşedinţa tot la Gyula. La 21 februarie 1999, pentru prima oară în istorie, Catedrala ortodoxă română din Gyula a găzduit ceremoniile de hirotonie şi instalare ale primului Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, de către Patriarhul Teoctist, Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Nicolae al Banatului, Petru al Basarabiei, Serafim al Germaniei şi Europei Centrale, Iosif al Europei Occidentale şi alţi 12 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Preasfinţitul Episcop Sofronie Drincec a organizat noua episcopie, participând intens la viaţa spirituală, socială şi culturală a comunităţii; Biserica reocupându-şi poziţia centrală în cadrul minorităţii române din Ungaria.
De asemenea, Vicariatul ortodox românesc din Iugoslavia, cu sediul la Vârşeţ, reorganizat în 1971, având peste 60.000 de credincioşi şi 40 de parohii şi filiale, a fost ridicat la rangul de Episcopie Ortodoxă Română. În aprilie 2002, a fost hirotonit întru arhiereu Preasfinţitul Episcop Daniil Stoenescu, ca Episcop-vicar al Mitropoliei Banatului – cu responsabilitatea de administrator al Episcopiei Române din Serbia.
Dar, în afara românilor răsfiraţi cu milioanele pe tot întinsul pământului, mai sunt şi românii din Basarabia, care – spre deosebire de ceilalţi români răspândiţi prin lume – au fost rupţi din trupul ţării; la fel ca şi cei din Bucovina de Nord. „Şi pe aceştia – afirma Patriarhul Teoctist, trebuie să-i încurajăm şi să le arătăm că nu sunt singuri, că întreaga suflare românească este alături de ei – ca şi Biserica, cu rugăciunile şi cu dragostea ei”. Emoţionat de suferinţele lor, Patriarhul Teoctist – ţinea să arate că aceşti fii ai Bisericii noastre, deşi deportaţi – unii murind prin Siberia sau prin alte părţi îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice – aşteaptă un semn de părintească mângâiere. Cu atât mai mult cu cât – „în suferinţele şi umilinţele suportate de fraţii de peste Prut, de-a lungul deceniilor, din partea celor care au nedreptăţit şi au înrobit neamul românesc – Biserica-mamă a fost singura care i-a mângâiat şi nu i-a uitat nici o clipă. Glasul clopotelor Sfântului Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna a transmis neîncetat mesajul unităţii noastre naţionale”.
Cu alt prilej, Patriarhul Teoctist ţinea să arate că „Sfântul Sinod s-a preocupat neîncetat de soarta bisericească a fraţilor noştri de peste Prut, ajutând cât s-a putut de mult Biserica, pentru că nu întâmplător s-a luat acolo hotărârea ca să fie repuse în drepturi limba noastră cea română, imnul de stat şi tricolorul. Acestea au fost pregătite în taină, aşa cum a fost pregătită unirea Transilvaniei cu Ţara-mamă. Secole şi decenii de-a rândul, Prutul a fost mereu calea de comuniune cu fraţii. Ceasloavele, cărţile, Bibliile, liturghierele au trecut mereu Prutul în Basarabia sau la Cernăuţi şi au ajuns chiar până în Siberia”.
Chiar din primii ani de dictatură comunistă atee de la noi, s-a făcut tot ce era posibil pentru a se menţine legăturile sufleteşti cu fraţii de peste Prut. Patriarhul Teoctist aminteşte că – prin anii 1951 şi 1952 – fericitul întru pomenire Patriarhul Justinian a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, să ne sprijine pentru a putea avea legături cu cei din Basarabia, care nu puteau să slujească în limba română. Aceste solicitări s-au soldat cu trimiterile de cărţi de slujbă precum şi primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.
Deşi unele dintre provinciile ţării s-au aflat secole de-a rândul sub stăpâniri străine, locuitorii lor, românii, nu le-au socotit ca fiind părţi din trupul ţării care au fost pierdute de tulpina şi credinţa neamului. Basarabia – parte a gliei strămoşeşti – a fost smulsă din trupul Ţării ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov. După invadarea şi ocuparea acestei provincii româneşti de către armata sovietică, Mitropolia Basarabiei – înfiinţată în 1924 de Patriarhia Română – a fost desfiinţată în 1944 de către autorităţile sovietice atee, act care nu a fost niciodată recunoscut de Biserica Ortodoxă Română.
După câştigarea independenţei Republicii Moldova, clerul şi credincioşii ortodocşi români de acolo – în frunte cu distinşi intelectuali, între care poetul Grigore Vieru şi artistul Ion Ungureanu – au hotărât să ceară Patriarhiei Române reactivarea vechii Mitropolii a Basarabiei sub oblăduirea canonică a Bisericii-mame, Biserica Ortodoxă Română. Iată ce spunea Patriarhul Teoctist, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu România: „Mitropolia autonomă a Basarabiei îşi întinde oblăduirea duhovnicească – pastorală – dincolo de Nistru; să se ştie iarăşi că Mitropolia românilor este până în Siberia, până în Răsărit, pe unde necazurile i-au risipit pe români. Nu poate un ierarh de alt neam să asiste pe românii din Rusia şi din alte ţări din fosta U.R.S.S., decât ierarhul Mitropoliei Basarabiei, ale cărei graniţe – din punct de vedere canonic, spiritual – se întind până unde se află suflare românească. Să nu ne abatem de la calea unităţii noastre naţionale! Să nu ne împiedice nici frontierele, încă de sârmă, care stau ca o rană pe trupul neamului şi al ţării”.
La primirea delegaţiei Bisericii din Basarabia, la 19 decembrie 1992, Patriarhul Teoctist în mod vădit emoţionat, ştiind că este împlinitorul unui act istoric, a spus: „Vă întâmpinăm cu dragoste şi nădejde sfântă, iubiţi fraţi din Basarabia; şi vă îmbrăţişăm frăţeşte. Să ne rugăm împreună Bunului Dumnezeu să ne ajute să facem voia Lui, să împlinim poruncile Lui de iubire, de unitate a Bisericii noastre şi de slujire a Sfintei noastre Evanghelii pentru reîntregirea neamului şi a ţării”. Patriarhul Teoctist, într-una din scrisorile adresate Sanctităţii sale Alexei, ţinea să sublinieze: „Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă cât şi Biserica Ortodoxă Română au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu, Care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care – între altele – a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă. De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei”.
Într-una din cuvântările sale, Patriarhul Teoctist ţinea să arate că – în spiritul celor prezentate de Canoanele apostolice ca fiecare Biserică să aibă grijă de poporul sau neamul în sânul căreia s-a născut – „Biserica noastră Ortodoxă a purtat aproape două milenii flacăra dăinuirii româneşti. Ea nu trebuie, nu poate să o lase să-i cadă din mână. Noi nu ţinem în mână sabia, puterea politică şi nu suntem putere economică. Dar putem şi trebuie să redevenim o puternică forţă morală. Sfântul Apostol Pavel a demonstrat că „sabia Duhului” poate fi mai puternică decât sabia Imperiului roman. Iar una dintre cele mai mari puteri regeneratoare pentru neamul românesc va fi – de vom realiza – puterea solidarităţii celor aproape 13 milioane de români din afara României cu destinul celor de acasă. Nimeni nu poate lucra mai temeinic şi mai rapid la închegarea ei, ca oamenii Bisericii”.
Strădaniilor depuse de Patriarhul Teoctist pentru a vedea uniţi sub bolta Bisericii Ortodoxe Române pe toţi românii ortodocşi de pretutindeni, li se adaugă şi acea rodnică activitate pentru adâncirea legăturilor cu toate Bisericile Ortodoxe surori, pentru stabilirea de relaţii strânse cu celelalte Biserici creştine şi cu organizaţiile mondiale intercreştine, în vederea promovării idealului de unitate în mărturisirea credinţei în Hristos Mântuitorul şi de colaborare pentru rezolvarea numeroaselor probleme ale lumii contemporane.
În grija sa misionară faţă de românii de pretutindeni, iată ce afirma Patriarhul Teoctist: „Îngrijorată de agravarea pericolelor care ameninţă umanitatea întreagă, imoralitatea, dezechilibrele economice, conflictele armate, problema ecologică etc., Biserica atrage luarea aminte că rădăcina tuturor relelor se află în îndepărtarea omului de Dumnezeu, în exacerbarea egocentrismului, pe fondul unei societăţi umane tot mai secularizate. Credem că Biserica nu trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este chemată – înainte de orice – să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Biserica le dă însă acestor preocupări valoare din perspectiva vieţii celei nemuritoare, chemându-ne să redescoperim ierarhia firească a căutărilor noastre, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cele înalte, spre Dumnezeu: «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea, Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33)”.
Istoria neamului românesc ne grăieşte că românul şi-a păstrat legea românească – adică credinţa şi limba — oriunde s-a aflat şi indiferent în ce condiţii a trăit. Conştiinţa românească – adăpată la izvorul dragostei fierbinte de neamul şi glia străbună – glăsuieşte de aproape două mii de ani că românul, indiferent unde s-ar afla, nu poate sluji decât la un singur altar; şi acela este altarul neamului. Acest altar poate fi înălţat şi dincolo de fruntariile geografice ale neamului daco-roman, stabilit în spaţiul carpato-dunărean. La acest altar se pot înălţa rugăciuni în graiul vechilor cazanii, se pot aşeza moaştele martirilor muceniciţi pentru păstrarea credinţei şi a libertăţii neamului românesc; la acest altar îşi poate afla mângâiere şi alean dorul de ţară, pentru că acest altar „este atât de larg încât poate cuprinde în jurul lui — mai presus de orice deosebire — pe toţi aceia în ale căror piepturi bate un suflet românesc şi în ale căror vine curge sânge românesc”. Aşadar, dincolo de convingerile politice şi de concepţiile despre viaţă şi lume, acest altar al neamului – care se află înălţat şi în parohiile noastre ortodoxe din diaspora, prin grija Bisericii mame – trebuie să adune pe toţi aceia în ale căror piepturi bate un suflet românesc şi în ale căror vine curge sângele acestui neam.
Această identitate etnică poate fi păstrată şi afirmată numai prin legătura neîntreruptă cu neamul şi Biserica-mamă, care are darul să valorifice moştenirea părintească şi să respecte legea românească. Această lege românească presupune mărturisirea credinţei străbune şi afirmarea ethosului – a specificului spiritualităţii româneşti – în cadrul etniilor în mijlocul cărora locuiesc cei de un neam românesc. Evident, prin afirmarea identităţii naţionale, a zestrei lor spirituale, românii din diaspora contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al ţărilor şi neamurilor printre care trăiesc.
Jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române asupra comunităţilor sale din diaspora este aşadar nu numai un drept ci şi o datorie, o datorie părintească, o datorie sfântă, o misiune, o slujire divină. Prin acţiunile ei de ajutorare materială şi îndrumare canonică, Biserica Ortodoxă Română arată preocuparea ei permanentă pentru organizarea şi afirmarea comunităţilor ortodoxe româneşti din diasporă, aducând prin aceasta o contribuţie importantă la afirmarea înseşi unităţii Ortodoxiei ecumenice. Biserica Ortodoxă Română şi-a organizat propria-i diasporă în conformitate cu dispoziţiile şi rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi cu prevederile regulamentare ale propriei legislaţii locale, redactate în deplin consens cu doctrina canonică ortodoxă. Statutele de organizare şi funcţionare ale comunităţilor ortodoxe româneşti din diaspora au găsit în textul canoanelor Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi în legislaţia Bisericii Ortodoxe Române temeiurile lor canonico-legale. Statutele comunităţilor respective dau însă expresie – după cum era şi firesc – şi afirmării realităţilor concrete din ţările în care s-au organizat. Prin înfiinţarea de noi parohii şi organizarea comunităţilor ortodoxe româneşti – în Orientul Apropiat şi în Africa chiar – existente în diasporă, prin trimiterea de preoţi deservenţi din ţară, prin sprijinul material acordat, subvenţii, colportaj etc., prin vizitele canonice ale ierarhilor din ţară – făcute cu diferite prilejuri etc. – Biserica Ortodoxă Română se dovedeşte a fi o Biserică-mamă care manifestă o permanentă grijă şi o preocupare canonică constantă faţă de fiii ei duhovniceşti stabiliţi pe alte meleaguri şi printre alte neamuri. Prin aceasta ea îşi îndeplineşte atât o obligaţie misionară – proprie oricărei Biserici Ortodoxe autocefale – cât şi o datorie sfântă faţă de neamul din sânul căruia s-a plămădit acum aproape două mii de ani. Hotarele Bisericii noastre sunt deci acolo unde sunt hotarele neamului nostru; ca să folosim cuvintele lui M. Kogălniceanu, neamul românesc se întinde până acolo unde se vorbește românește.
Pr. prof. dr. Ștefan OPREA – Seminarul Teologic Piatra Neamț
Sursă foto: Ziarul Lumina