Pentru a lămuri teologic acest verset este de maximă importanță să cunoaștem „taina dreptei credințe” (1 Timotei 3, 16), „tainele Împărăției lui Dumnezeu” (Luca 8, 10), „taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinților Săi” (Coloseni 1, 26), pentru a face „cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” lui Hristos (Efeseni 6, 19), și să argumentăm „doar cu cuvintele lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11).
Cine nu înțelege „Crucea lui Hristos” (1 Corinteni 1, 17) nu va înțelege nimic nici din Evanghelia Lui, astfel, pentru unii Crucea va însemna o nebunie, o absurditate, iar pentru alții o piatră de poticnire. Și unii și alții „vor răstălmăci Scripturile” (Matei 22, 29) spre a lor pierzanie, vor deveni lucrători la „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2, 7), și „se vor purta ca dușmani ai Crucii lui Hristos” (Filipeni 3, 18).
„Crucea lui Hristos” (Galateni 6, 12, 14) fiind o taină a „înțelepciunii lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 21) nu se poate înțelege prin „înțelepciunea cuvântului” omenesc (1 Corinteni 1, 17), ci prin „nebunia propovăduirii” (1 Corinteni 1, 21), adică a paradoxului – παραδοξία (caracter extraordinar, miraculos, incredibil, absurd, ciudat, etc.), care îl propovăduiesc „pe Hristos cel răstignit; pentru iudei, sminteală; pentru neamuri nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 23-24).
Paradoxul devine absolut și de neacceptat pentru rațiune, dacă ne amintim ce spune Sf. Scriptură: „blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deuteronom 21, 23), iar „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni 3, 13).
În contextul răscumpărării omului și a „înțelepciunii lui Dumnezeu”, scris este: „Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o” (1 Corinteni 1, 19), întrucât Dumnezeu a dovedit că este nebună înțelepciunea lumii acesteia (1 Corinteni 1, 20), dacă lumea Îl exclude pe Dumnezeu din creație și din știință.
„Fapta lui Dumnezeu (de răscumpărare a omului prin jertfa lui Hristos pe Cruce) oamenii o socotesc nebunie” (1 Corinteni 1, 25), deoarece oamenii uită ce spune Domnul: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre (Isaia 55, 8).
Pentru a ieși din „nebunia lumii” trebuie să „iei sfat de la Dumnezeu ca să judeci bine și să înveți căile dreptății, să înveți știința și calea înțelepciunii să o cunoști” (Isaia 40, 14), adică Logica lui Dumnezeu – Teo-logica.
Așadar, Taina Crucii sfidează orice logică umană, de aceea trebuie să ne lăsam în Logica Trinității[1] și nu conduși de Logica rațiunii umane, care ne poate duce în eroare, dacă ne raportăm doar la ea, când e vorba de cunoașterea tainelor împărăției lui Dumnezeu.
Hristos, Pronia Divină, Evanghelia lui Hristos și Sfânta Cruce = „puterea lui Dumnezeu”
Pentru cei chemați spre mântuire, apelativul de „puterea lui Dumnezeu” este dat deopotrivă:
- lui Hristos: „pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 23-24);
- Proniei Divine: „Căci, deși a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este însă viu. Și noi suntem slabi întru El, dar vom fi împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu față de voi” (2 Corinteni 13, 4); „Cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire…(1 Petru 1, 5);
- Evangheliei lui Hristos: „Căci nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede…” (Romani 1, 16). Este evident că, „cuvântul Crucii” este identic cu „puterea Evangheliei lui Hristos”;
- „Crucii lui Hristos”: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). Deci, vedem că, „Crucea lui Hristos” primește același apelativ de „puterea lui Dumnezeu”, ca și Mântuitorul Hristos, Pronia Divină și Evanghelia lui Hristos.
În Noul Testament găsim sintagma „puterea lui Dumnezeu” de 11 ori în zece versete (Matei 12, 24; 22, 29; Fapte 8, 10; Romani 1, 16; 1 Corinteni 1, 18, 24; 2, 5; 2 Corinteni 6, 7; 13, 4 (de două ori); 1 Petru 1, 5).
Concluzii
Din momentul crucificării lui Hristos, Crucea devine a lui Hristos, pe care a îmbrățișat-o ca pe o mireasă, spune Sf. Ioan Gură de Aur, (o Mireasa Mea, de când te aștept!), cu alte cuvinte, „a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei” (Evrei 12, 2); din obiect de tortură, devine Sfântă, Altar de jertfă a laudei, armă asupra diavolului, cu putere, cinstită și de viață făcătoare, de aceea în Acatistul Sfintei Cruci, după fiecare Icos cântăm: „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor, deci, ne adresăm ca unei ființe vii, făcătoare de viață duhovnicească; din blestem și imaginea șarpelui în pustie (Ioan 3, 14), devine binecuvântare și modelul lepădării de sine pentru a-L urma pe Hristos (Luca 9, 23); din nebunie pentru lume, devine puterea lui Dumnezeu și lauda creștinului: „iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Galateni 6, 14); din simbolul crucii pierzătoare, adică a pomului cunoștinței binelui și a răului, din mijlocul Edenului (Facere 2, 9), devine Cruce mântuitoare și scară către cer, din mijlocul lumii, întrucât „Hristos a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn, pentru ca noi murind față de păcate, să viețuim dreptății” (1 Petru 2, 24).
Noi, creștinii, ce „suntem în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1, 30), dacă dorim „să trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm” (Galateni 5, 25), pentru a rămâne în „ascultarea credinței” (Romani 1, 5), „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), și să nu dăm crezare celor ce pier, care consideră Crucea ca fiind o nebunie (1 Corinteni 1, 18).
Însemnându-ne prin semnul Sfintei Cruci, mărturisim și mulțumim Sfintei Treimi că, ni s-a rânduit mântuirea prin pătimirea și Jertfa pe Cruce a Fiului, din multă dragoste pentru noi (Ioan 3, 16), ne împărtășim haric din „puterea lui Dumnezeu”, și rugăm pe Sfânta Treime să ne dea darul de a-L urma pe Hristos în pătimire și răstignire, pentru a dobândi și învierea cu Hristos, și, în același timp, să vină să facă locaș în sufletul nostru ( Ioan 14, 23), unde va așeza, înlăuntrul nostru, sediul împărăției lui Dumnezeu (Luca 17, 20-21).
[1] vezi † Calinic Botoșăneanul, Logica Trinității (lucrare de doctorat în filosofie), Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2015, pp. 286.
