Contextul despre care vorbim în articolul de față coincide cu perioada de după instaurarea regimului comunist în România în anul 1945 până la căderea acestuia în 22 decembrie 1989.
Primele știri ale unor activități religioase ale acestei perioade, pentru românii ortodocși aflați în peninsula italică, datează din luna octombrie a anului 1945, odată cu sosirea în Italia a mitropolitului Visarion Puiu[1]. Acesta, după o scurtă perioadă de refugiu la Viena și Baden Baden, în 2 decembrie 1945, își stabilea reședința la mănăstirea catolică din Maguzzano, aproape de Verona, rămânând aici până în noiembrie 1947[2].
Important de reținut este faptul că, în această perioadă, mitropolitul Visarion Puiu a desfășurat o bogată activitate pastorală, fiind prezent mereu în mijlocul comunităților românești din zonă. Între timp, pe 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului din România îl condamnase la moarte, iar el devenea un fugar în căutarea unui refugiu care să îl protejeze de persecuțiile regimului comunist român[3]. Astfel, după plecarea din Italia și după o perioadă de aproape doi ani petrecuți în Elveția, Visarion Puiu sosește la Paris în luna august 1949, constituind aici Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală, sub jurisdicția Sinodului Ortodox rus din New York (ROCOR), care, la vremea aceea, era o entitate necanonică. Acest lucru a determinat caterisirea sa de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în 28 februarie 1950, fiind reabilitat post-mortem abia în 25 septembrie 1990 de către Sf. Sinod.
În urma acestor fapte petrecute, pe 20 martie 1958, mitropolitul Visarion decidea desființarea Episcopiei care, între timp, rămăsese doar cu parohia „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Paris[4]. Însă, în ciuda acestui lucru, consiliul eparhial decise să continue activitatea Episcopiei, chemându-l din Statele Unite ale Americii pe episcopul Teofil Ionescu. Acesta, pe 26 decembrie 1954, fusese hirotonit arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală, dar câteva luni după hotărî să plece din Franța în America, contribuind la întemeierea Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei[5], iar acum, se întorcea iarăși în Franța, în 1964, după decesul mitropolitului Visarion.
Un lucru important de amintit este faptul că în 28 aprilie 1972, ca urmare a solicitării sale, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl primea sub omoforul său, lucru care nu a fost bine văzut de către toți clericii și credincioșii români ai eparhiei. Ca urmare, o parte a clerului a decis, pe 25 mai 1972, să se separe de episcopul lor și să intre sub jurisdicția directă a mitropolitului rus Filaret din New York (ROCOR), însă Episcopul Teofil și-a continuat activitatea sa ca întâistătător, revendicând Episcopia sa ca fiind continuatoarea Episcopiei înființate de Visarion Puiu.
Mai mult, pe 12 decembrie 1974, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis să ridice Episcopia de la Paris la rang de Arhiepiscopie, Teofil devenind astfel arhiepiscop[6]. La o zi după, pe 13 decembrie 1974, Sfântul Sinod alegea pe Arhimandritul Lucian Florea, reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei[7]. Începând cu perioada de după întronizarea solemnă din 7 februarie 1975, Arhiepiscopul Teofil și Episcopul Vicar Lucian aveau să colaboreze doar câteva luni, pentru că pe 9 mai 1975 IPS Teofil moare[8], urmând ca toată greutatea păstoririi unei eparhii așa de întinse (parohii în Austria, Bulgaria, Germania Federală, Marea Britanie, Italia, Spania, Suedia și Elveția) să rămână pe umerii Episcopului Vicar Lucian Făgărășanul.
Probabil, acest lucru a determinat Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române să îl numească în 1979 pe Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, Înaltpreasfințitul Nicolae Corneanu, și în funcția de Exarh al Patriarhiei Române pentru comunitățile ortodoxe românești din străinătate[9].
În 1980 au loc iarăși schimbări importante pentru viața bisericească a diasporei: Preasfințitul Lucian Florea era ales, de către Sfântul Sinod, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu aceeași titulatură de „Făgărășanul”, fiind instalat în luna septembrie 1980 în catedrala mitropolitană din Sibiu[10]. Astfel, pe locul rămas vacant de Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Centrale, eparhie ce însuma atunci 26 de parohii, în ședința de lucru din 16 iulie 1980, la recomandarea Preafericitului Patriarh Iustin, Sfântul Sinod a ales pe Preasfințitul Adrian Hrițcu, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, urmând să poarte în continuare titulatura „Botoșăneanul”[11].
La doi ani după, în ședința de lucru din 16 noiembrie 1982, Sfântul Sinod îl alegea pe Episcopul Vicar Adrian Botoșăneanul ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Centrale cu sediul la Paris[12].
În anul 1983 Arhiepiscopia publica primul almanah, intitulat „Almanahul Vestitorul”, tipărit prin grija Înaltpreasfințitului Părinte Adrian, prin contribuția benevolă a Editurii Nagard din Milano, cu rubrici din viața eparhiei, rubrici teologice, culturale, poezii, fragmente literare, istorice, constituind „bilet de vizită demn pentru românii din Occident”[13].
În anul 1989, pe 18 iunie, de sărbătoarea hramului „Pogorârea Sfântului Duh”, după Sfânta Liturghie din biserica parohială din Milano, Arhiepiscopul Adrian Hrițcu de la Paris anunța public hotărârea de a înființa Protopopiatul Român pentru Italia, pentru coordonarea activităților parohiilor românești din peninsulă, tot atunci numind și hirotesind protopop pe preotul Traian Valdman[14].
În acest context deci, sub jurisdicția Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și Centrală, luau naștere primele parohii ortodoxe românești din Italia, la Milano în 1975, la Torino în 1979, la Bari în 1983 și Florența în 1984, iar la Roma și Veneția[15] se slujea ocazional. Înființarea lor, pentru parohiile din nord, este strâns legată de colaborarea ecumenică dintre Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano și Institutul Teologic Ortodox din București, colaborare inițiată și susținută de preotul greco-catolic Mircea Clineț, profesor de literatură română al universității milaneze, care facilitase obținerea de burse de studiu pentru mai mulți tineri teologi ortodocși români[16], în timp ce, pentru parohia din Bari, de colaborarea cu Institutul Ecumenic „Sfântul Nicolae” din Bari.
Cu două parohii în nordul Italiei, una în centru și a patra în sudul peninsulei, Biserica Ortodoxă Română acoperea mare parte a necesităților pastorale ale unei comunități împrăștiate pe un teritoriu geografic foarte vast. În toate cele patru cazuri, Biserica Romano-Catolică a acordat un sprijin foarte important, oferind lăcașuri de cult și suport moral și logistic. Această situație nu se poate să nu fie legată și de deschiderea ecumenică promovată de către Conciliul II Vatican raportată la alte biserici creștine și la credincioșii lor prezenți în diaspora. Decretul despre ecumenism „Unitatis redintegratio” și Decretul despre Bisericile catolice orientale „Orientalium Ecclesiarum” au ajutat mult la deschiderea unor noi perspective asupra formării unui consens ecumenic al Bisericii Catolice privitor la colaborarea ecumenică, fiind recunoscut caracterul eclezial al altor biserici creștine[17].
Așa cum am amintit deja, micile comunități românești erau formate și din persoane refugiate în Italia din motive politice, iar, după anul 1970, și din numeroase persoane provenite din familii mixte de români sau, mai ales, românce, căsătoriți cu italieni[18].
În ceea ce îi privește pe primii, adică pe refugiații politici, misiunea preoților români nu a fost deloc una ușoară, datorită suspiciunii cu care erau priviți că ar putea fi colaboratori ai regimului politic de la București[19], mai ales că Biserica Ortodoxă Română a fost unica care a primit permisiunea regimului comunist de a trimite studenți în afara granițelor României și să își poată organiza parohii, cu toate dotările de obiecte de cult necesare.
[1] Tănasă Șt. , Visarion Puiu. Biografia unui mitropolit, Iași, Editura Doxologia (Colecția Episteme), 2017, p. 15 și p. 117
[2] La 2 decembrie 1945, venit din Tirolul Austriei, mitropolitul Visarion Puiu se aşeza la mănăstirea Maguzzano, de lângă Verona, care aparţinea congregaţiei „Săracii slujitori ai Divinei Providenţe“. Şederea mitropolitului în căutare de un refugiu care să-l ferească de şicanele agenţilor regimului comunist de la Bucureşti era aprobată de însuşi papa Pius al XII-lea. Evenimentele politice care se succedau în ţară l-au convins pe vlădica Visarion că instalarea regimului comunist putea ajunge de durată, astfel încât, în iunie 1947, mitropolitul a fost nevoit să se refugieze în Elveţia neutră
[3] Tănasă Șt. , op. cit. , pp. 117-119
[4] http://ortodoxia.de/memorabilis/mitropolitul-visarion-puiu/
[5] Bobango G. J. , The Romanian Orthodox Episcopate of America: The First Half Century, 1929-1979, Jackson (Michigan), Romanian-American Heritage Center, 1979, p. 247
[6] Păcurariu M. , Dicționarul Teologilor Români, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 210-211
[7] Chiesa Madre di Romania, în revista „Biserica Românească” (Pubblicazione Religioso-Culturale della Comunità Ortodossa Romena in Italia), Milano, an V, nr. 1, ianuarie-martie 1980, p. 12
[8] Ibidem, p. 13
[9] Ibidem, p. 12
[10] Chiesa Madre di Romania, în revista „Biserica Românească”, Milano, an V, nr. 4, octombrie-decembrie 1980, p. 14
[11] Ibidem
[12] IPS Adrian Hrițcu, Arhiepiscop, în revista „Biserica Românească”, Milano, an VIII, nr. 1-2, ianuarie-iunie 1983, p. 1
[13] Valdman T. , Il primo almanacco dell’Arcidiocesi Romena per l’Europa Occidentale, în revista „Biserica Românească”, Milano, an IX, nr. 30, ianuarie-martie 1984, p. 6
[14] Valdman T. , Comunitatea Ortodoxă Română din Milano în anul 1989, în revista „Biserica Românească”, Milano, an XIII, nr. 53-54, iulie-decembrie 1989, p. 23
[15] Slujbele ortodoxe se țineau în cadrul Comunității Betania din Cannaregio
[16] Alzati C. , L’Ortodossia nello spazio romeno e il significato della sua presenza in Italia per la Comunione tra le Chiese, în „L’Ortodossia in Italia: le sfide di un incontro”, Bologna, Editura Dehoniane, 2011, pp. 193-195
[17] Salachas D. , Il dialogo teologico ufficiale tra la Chiesa cattolico-romana e la Chiesa Ortodossa: iter e documentazione, Bari, Centro Ecumenico S. Nicola, 1994, pp. 16-17
[18] Alzati C. , op. cit. , p. 194
[19] Stan L. , Turcescu L. , The Devil’s Confessors: Priests, Communists, Spies and Informers, în „East European Politics and Societies”, 19, 4 (2005), pp. 655-685