Sâmbătă, 17 iulie, la Mănăstirea Putna a avut loc slujba Parastasului pentru Înaltpreasfințitul Victorin Ursache, la 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui care a fost arhiepiscop pentru românii din America de Nord între anii 1966 și 2001. În prezența membrilor familiei, au slujit Părintele Stareț și clerici ai mănăstirii.
Înaltpreasfințitul Victorin s-a născut în 1912, în Mănăstioara, Siret, în Bucovina. A fost călugăr la Mănăstirea Neamț, în Țara Sfântă și în Statele Unite, unde a fost hirotonit arhiereu. A trecut la cele veșnice în 16 iulie 2001 și, în urma voinței sale testamentare, a fost înmormântat la Mănăstirea Putna.
Redăm în continuare biografia pe scurt și cuvinte de folos ale Înaltpreasfințitului Părinte Victorin din volumul „De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna”, p. 366–375.
Date biografice
Om cu viață sfântă, care a trăit pe trei continente și pentru care Putna era cel mai sfânt loc al românilor, locul sfânt de venire acasă, unde a și dorit să fie înmormântat. Încă din timpul vieții oamenii l-au văzut înconjurat de o lumină cerească, iar spre sfârșit monahii care l-au văzut în Lumină au căzut cu fața la pământ neputând suporta intensitatea Ei, asemenea Apostolilor pe Muntele Tabor. Acesta a fost Arhiepiscopul Victorin, adevărat apostol al zilelor noastre, model de iubire jertfelnică pentru semeni.
Victor Ursache s-a născut în satul Mănăstioara, județul Suceava, la 24 iulie 1912, intr-o familie de buni creștini, Dumitru și Natalia. A fost întâiul dintre cei cinci frați și patru surori. Mama lui a fost o femeie cu o mare evlavie și cu o profundă credință, virtuți pe care le-a sădit în inima fiului ei încă din fragedă copilărie. Așa cum acesta scria mai târziu: „[mama] cu mâinile împreunate lângă copilașul său, seara și dimineața, înalță rugăciuni fierbinți către cer. Inima ei duioasă lucrează tainic asupra inimii copilului. Acesta, deși nu știe către cine se roagă mama lui, știe totuși că este cineva mai puternic care stăpânește toate”.
În cuvântul rostit după hirotonirea sa întru arhiereu, peste mări și țări fiind, a ținut să mulțumească părinților care „m-au învățat să mă încred în Tatăl nostru, mi-au deschis ușa către Biserica Ortodoxă și s-au jertfit ca să-mi pot continua studiile”, despre mama sa spunând că „probabil chiar în această clipă se gândește la mine și se roagă pentru mine, așa cum a făcut totdeauna”.
După ce a terminat școala primară în satul natal, a intrat primul la Liceul de Stat din Siret. A absolvit apoi, în anul 1937, Facultatea de Teologie din Cernăuți. În timpul studenției a fost membru activ, apoi chiar președinte, al societății studenților teologi „Academia Ortodoxă”. Printre activitățile acestei asociații se numărau și așa-numitele „descinderi misionare”, când, în duminici și sărbători membrii ei cutreierau Bucovina semănând prin orașe și sate deviza Societății: Uniți să fim în cugete, uniți să fim în cântece, uniți în Dumnezeu!
Mitropolitul Visarion Puiu i-a înlesnit prima ședere la Mănăstirea Neamț pentru o lună de zile, fapt care s-a dovedit providențial pentru tânărul student. A fost impresionat profund de sfintele slujbe, îndeosebi de rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
Gândul de a îmbrățișa viața monahală îi încolțise în minte încă din timpul liceului, iar după susținerea examenului de bacalaureat devenise o hotărâre nestrămutată. De aceea, imediat după susținerea examenului
de licență, în luna mai, s-a închinoviat în această mănăstire. La tunderea în monahism, Patriarhul Nicodim i-a spus starețului, arhimandritul Melchisedec Dumitriu: „Pune-i numele de Victorin, căci s-a dovedit că știe să rabde ca un mucenic și va ști să se poarte ca un ierarh”. În scurt timp a fost hirotonit diacon și preot, apoi a fost profesor de teologie la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, pe care l-a și condus o vreme.
La 9 decembrie 1940, în vremuri tulburi, a fost ales stareț al Mănăstirilor Neamț și Secu, împotriva candidatului preferat de clasa politică, și ridicat la rangul de protosinghel. Aceasta s-a realizat printr-o rânduială dumnezeiască, încât părintele Vasile Vasilachi, colaboratorul său apropiat de mai târziu, cel care în calitate de Secretar al Patriarhului Nicodim a organizat alegerile de stareț și i-a făcut instalarea, l-a întrebat dacă nu cumva avusese un semn ceresc. Starețul Victorin i-a răspuns: „În noaptea înspre alegerea ca Stareț, o bombă de lumină a făcut explozie lângă patul în care dormeam”.
Ca stareț, căuta pe orice cale să evite ura între viețuitori și să îndemne pe fiecare să fie blând și corect față de oricine. Călugării în majoritatea lor îl iubeau pentru că avea o viață curată și vorbea frumos cu oricine. La biserică urma regulat în fiecare noapte, iar în chilia lui de la stăreție erau în permanent multe cărți din bibliotecă pe care le citea în timpul liber.
A stărețit în vremuri foarte tulburi, care i-au afectat grav sănătatea pentru restul vieții. Îndeosebi primăvara anului 1944 a fost cea mai grea, din cauza apropierii Armatei Roșii, dar și din cauza ravagiilor pe care le făceau bandiții lui Baltă în zona Neamț. Obștea și arhiva mănăstirii au fost evacuate în sudul țării. Starețul Victorin a rămas în prima fază pe loc, dar apoi „când rușii înaintau”, împreună cu starețul de la Secu și părintele Cleopa de la Sihăstria s-au refugiat la Sihla. Aici au fost înconjurați de banda lui Baltă și au sărit pe fereastra de la altarul bisericii, pentru a scăpa. Toată noaptea au luat drumul spre Agapia, de unde au plecat spre București. În acest timp și-a accidentat mâna intr-un ciot și fiind numai în cămașă și ismană, a mers noaptea la Agapia, unde maicile i-au dat haine și s-a îmbrăcat, iar după aceasta a plecat la București”.
În luna august i s-a aprobat cererea de eliberare din ascultarea de stareț pe motiv de boală și a fost numit reprezentant al Misiunii Ortodoxe Române din Ierusalim, fiind așezat de Patriarhul Nicodim sub jurisdicția Patriarhului Ierusalimului. La Ierusalim a ajuns abia în aprilie 1947.
În calitatea aceasta, în același an, l-a îndemnat pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, pe atunci viețuitor în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, să primească ascultarea de egumen al schitului românesc cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, de la Iordan, și să fie hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah în biserica Sfântului Mormânt.
În timpul războiului israeliano-arab a rămas în Ierusalimul Vechi (Iordania), având chilia lângă Biserica Sfântului Mormânt, iar Patriarhia Ierusalimului i-a încredințat sarcina de referent pentru problemele călugărilor români de la Locurile Sfinte. În această calitate, și-a luat îndatorirea ca toată viața să ajute material călugării și călugărițele românce din Țara Sfântă, fiind printre ctitorii așezământului românesc de la Ierihon.
A fost o perioadă de mari lipsuri materiale – „E greu și rău și aici, din orice punct de vedere al vieții”, mărturisea intr-o scrisoare. Dar existau și multe binecuvântări duhovnicești. Spunea că în perioada cât a slujit la Biserica Sfântului Mormânt a fost martor la multe minuni săvârșite de Sfânta Cruce asupra acelora care se apropiau de cinstitul lemn cu credință, motiv pentru care, contrar rânduielilor obișnuite, pomenea Sfânta Cruce la sfârșitul fiecărei Liturghii.
La jumătatea anilor ’50 a primit invitații, din partea fiecărei „fracțiuni”, de a merge în Nordul Americii și a ajuta situația ortodoxiei românești de acolo, dezbinată în trei jurisdicții. La îndemnul Mitropolitului Visarion Puiu a acceptat să meargă, pe cheltuiala și sprijinul unor prieteni arabi și greci. A plecat și cu gândul de a putea ajuta, prin strângerea de fonduri, pe monahii români de la Sfintele Locuri. Ajuns în SUA în august 1956, s-a ținut departe de „luptele” fratricide, ceea ce a atras suspiciuni și atacuri din toate părțile implicate în „luptă”. În fața acestei prigoane a pus în aplicare un vechi sfat părintesc de când mergea iarna, uneori singur, la școală: „Când vezi că te-nconjoară prea mulți, așază-te jos și nu face nicio mișcare, c-apoi încetu cu-ncetu te lasă și se-ndepărtează unul câte unul – toți, și după aceea urmează-ți drumul”.
Au urmat poate cei mai grei 10 ani din viața sa: singurătate, atacuri și calomnii, lipsuri de tot felul, boli, grija pentru întreținerea materială a Mitropolitului Visarion Puiu și a monahilor români din Țara Sfântă – pentru care micul ajutor astfel primit a fost providențial.
Grija și dragostea filială a arhimandritului Victorin față de Mitropolitul Visarion a dat naștere din partea acestuia la cuvinte de o rară frumusețe și încărcătură sentimentală: „ Pentru puținii oameni, care își fac un sacru obicei după Evanghelia creștină, ajutând (adesea din prea puținul lor) pe săraci, cuvintele de admirare și de laudă ale celorlalți oameni sunt prea slabe; de aceea, creștinii le trec, înălțându-le fapta, ca să fie răsplătită mai bine de Dumnezeu. Îngăduie-mi să spun că dintre câți călugări am cunoscut la noi ești printre cei cu asemenea îndeletnicire creștinească deosebită. Știu cât ajuți pe frații de la Ierusalim și pe mine”.
Pentru a-și păstra rânduiala călugărească, în vara lui 1958 s-a retras la mănăstirea rusească „Sfântul Tihon” din South Canaan, statul Pennsylvania. Aici, în toamna lui 1962 a intrat în corpul profesoral al Seminarului mănăstirii.
Încet, încet, a început să fie din nou primit pentru a suplini parohiile vacante de sub jurisdicția Patriarhiei Române. S-a pus trup și suflet în slujba comunității românești, cu o jertfelnicie și energie care nu au mai ținut cont de multele sale neputințe. Arhidiaconul Bartolomeu Anania i-a făcut următoarea caracterizare intr-o scrisoare din ianuarie 1966 către Patriarhul Iustinian Marina: „Părintele Victorin Ursache e un om foarte blând, duhovnicesc, postitor, jertfelnic. Din păcate, nu a fost suficient cultivat, ci întrebuințat numai la umplutură, ca suplinitor prin parohiile vacante. Sfinția sa a mers peste tot, parcurgând săptămânal depărtări imense, plătit sau neplătit, a slujit, a predicat, a catehizat. Nu cere niciodată nimic și e gata să răspundă la orice întrebuințare, dovedind prin aceasta că stă în serviciul comunităților noastre. Lipsa unei întrebuințări permanente și sigure, ca și dorința de a-și purta uniforma călugărească, l-au făcut să intre intr-o mănăstire rusească din South-Canaan, Pennsylvania și să devină profesor la Seminarul de acolo. De acolo pleacă sâmbăta și se întoarce lunea, împlinind lipsurile”.
A reușit ca și în tărâmul american arid să aducă roadă duhovnicească autentică. „Viața preoțească de aici e de neexprimat de grea; adevărată jertfă misionară în cel mai deplin înțeles al cuvântului. Cu o voință puternică și ajutorul Harului Divin se poate dobândi și aici mulțămirea sufletească și fericirea întru Hristos.” – mărturisea el intr-o scrisoare.
La 23 aprilie 1966 a fost ales episcop al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Române, fiind hirotonit arhiereu și instalat în luna august.
A fost respectat și cinstit atât de ierarhii celorlalte biserici ortodoxe surori, cât și de reprezentanții politici, fiind făcut cetățean de onoare al orașelor Winnipeg – capitala statului canadian Manitoba – și Edmonton – capitala statului canadian Alberta – și invitat la înscăunarea președinților americani, precum și la alte evenimente și conferințe de la Casa Albă.
Un ierarh care a impus respect, care nu s-a lăsat târât în noroiul polemicilor sterpe, un om care a știut să-și slujească turma ca un bun păstor, cu o jertfelnicie extraordinară. „A fost misionarul prin excelență, străbătând continentul în lung și-n lat prin mii și zeci și sute de mii de kilometri cu bus-ul celebrei companii de transporturi în comun Greyhound (Ogarul Cenușiu). Pentru a ajunge la o parohie din vestul Canadei trebuia să călătorească, zi și noapte, o săptămână. Hrană putea găsi la orice popas, singura sa grijă fiind aceea de a-și avea alături geamantanul din care, la orele știute, își scotea cărțile pentru obișnuita pravilă călugărească”.
Pe lângă cea a misionarului ortodox pe tărâm american, crucea arhieriei i-a fost alcătuită din hotărârea de a menține cu orice preț legătura canonică cu Biserica Mamă, care se afla intr-o țară guvernată de un regim comunist-ateu. Din această cauză, în America era calomniat pentru că ar fi fost agent sau colaborator comunist, iar din țară, tocmai pentru că dorea să păstreze autonomia Eparhiei sale față de imixtiunile politice, i s-a intentat de către serviciile de securitate o întreagă campanie de intimidare, de amenințări și presiuni, de subminare a autorității sale și de urmărire, campanie menită să ducă la destabilizarea Eparhiei sale și la destituirea păstorului ei.
Arhiepiscopul Victorin a predicat, a sfătuit, a mângâiat. Și-a păstorit turma în principal prin puterea exemplului personal. Era un om modest, simplu, fără orgolii. Prezența sa emana liniște și pace sufletească.
Îi simțeai prezența ca pe o adevărată binecuvântare.
Era un om al rugăciunii, ascultător și smerit. Când ședea pe scaunul arhieresc din Sfântul Altar, aveai impresia că doarme, dar mâna dreaptă cu cele două degete erau îndreptate spre inimă și, în momentul când trebuia să-și zică partea sa ca arhiereu, de la sine se scula fără să fie atenționat de cineva, de parcă un înger îl ajuta să fie cât mai prezent la Sfânta Liturghie, dar și la rugăciunea neîntreruptă a inimii. Părintele Teofilact Ciobîcă de la Putna, spunea: „Nu am văzut un om în care să vibreze rugăciunea precum în Înaltpreasfințitul Victorin”.
A adormit frumos întru Domnul la 16 iulie 2001. Potrivit dorinței sale, sicriul a fost transportat în țară spre a fi îngropat la Mănăstirea Putna, unde a ajuns în seara de 21 iulie. Contrar normelor internaționale, sicriul a fost desigilat (trecuseră aproape 7 zile de iulie!) și depus în biserica mănăstirii pentru prohodire. Nu numai că nu se prezentau semne de degradare, dar s-a înregistrat și vorba unei bătrâne evlavioase din partea locului: „E atât de frumos! Îl mai dați în groapă?”
Încă de cu seară și până în momentul punerii sicriului în mormânt, a doua zi, părea că natura participa – aici întunecându-se, vărsând torente de apă și tunând și fulgerând din înaltul cerului, aici înseninându-se – la prohodirea celui care o viață întreagă a fost străin, pribeag și călător, a celui care a întrupat blândețea, smerenia și simplitatea și care, plecând, a lăsat în urma sa un mare gol.
Cuvinte de folos
Călugărul trebuie să fie ca un pompier, oricând gata de acțiune.
*Cinstim Sfânta Cruce ca fiind fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni.
*Copiilor le vorbea ca unor adulți mai mici. Tot timpul avea pregătite pungulițe cu bomboane pentru copii. Spunea nu numai că ei sunt la fel de importanți ca adulții, ci și că adulții au tot atât de mult de învățat de la copii pe cât au copiii de învățat de la adulți.
*În toate împrejurările, ființa omenească de orice vârstă este o icoană vie, un exemplu de viață pentru semenii lui. Asemenea sfinților amintiți în calendarul bisericesc, și toți credincioșii Bisericii lui Hristos au chemarea sfântă de a fi cu adevărat Lumina lumii în viața lor și de a propovădui Evanghelia lui Hristos prin cuvânt și faptă, în familii, în mijlocul parohiilor din satele și orașele în care trăiesc, în școli și biserici, prin tot ce vorbesc, prin tot ce înfăptuiesc, în fiecare zi și în toate zilele vieții lor. Indiferent de chemarea vieții lui, fiecare om e înzestrat de Dumnezeu cu un mare dar al cunoașterii binelui și răului prin conștiința sa… glasul conștiinței îi strigă fiecăruia că nu e bine să furi, să lovești, să ucizi, să spui neadevărul, să săvârșești fapte ale necurăției trupești… cei care săvârșesc asemenea fapte rele se ascund, fug, se înfricoșează de răspundere și urmările faptelor lor rele. Indiferent de chemarea ce o au, ierarhi, preoți, profesori, părinți ai familiei și în toate ocupațiile lor, orice vorbire se poate asemăna cu o adevărată predică din fața Sfântului Altar.
*Dumnezeu a voit ca în anii mei de studii teologice, intr-o iarnă, să vizitez Mănăstirea Neamț și să iau parte la slujbele religioase din prima săptămână a Postului Mare. Rânduielile slujbelor de peste zi, și mai ales cele din miezul nopții, cântările, imnele și mai cu seamă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, au pătruns adânc în sufletul meu și au avut darul de a-mi trasa întregul drum al vieții mele.
*Ce minunat lucru este să-ți împodobești viața cu duhul curăției sufletești, cu o conștiință curată adică, mereu trează asupra tuturor gândurilor și faptelor, în tot timpul vieții! Nu este oare aceasta dobândirea celei mai sfinte libertăți în Domnul? În acest caz, orice vorbire de rău sau de bine, orice osândă sau laudă, orice suferință sau înălțare din partea oamenilor nu pot avea nicio influență asupra conștiinței libere, curate înaintea lui Dumnezeu.
*Curăția sufletului poate împodobi viața omului și cu altă aleasă virtute, aceea a smereniei. Cel curat la suflet nu-și pleacă urechea către nimeni în jurul său, nici către laudele oamenilor, nici către osândirile venite din partea lor. Cel curat la suflet știe că el nu-i decât o slugă credincioasă a lui Dumnezeu – Domnul și Stăpânul vieții lui, împlinindu-și cu osârdie îndatoririle chemării.
*Nu poate fi smerit cel lipsit de conștiință curată. Mândria, aroganța, trădează mai întotdeauna încercarea de a ascunde slăbiciuni, patimi și nelegiuiri.
*Sunt mulți ani de când rugăciunea aceasta, a Sfântului Efrem Sirul, mi-a fost de mare folos în alegerea căii spre mântuire, în adevărata rostuire a vieții mele. An de an, în vremea Postului celui Mare, aceleași cuvinte au bătut la ușa sufletului meu, și în Mănăstirea Neamț, și în mănăstirea Sfântului Sava, din Palestina, și în fața Sfântului Altar de pe Golgota, în Ierusalim, și în mănăstirea din South Canaan, Pennsylvania, și în aceste zile ale răspunderii mele de a vă îndruma părintește pe calea mântuirii. Și nu numai în vremea Postului Mare, dar în tot timpul anului mă folosesc sufletește de această adâncă și cuprinzătoare rugăciune.
Pătrundeți mai adânc înțelesul cuvintelor ei! Rostiți-o cu mai mare atenție, cu mai multă căldură sufletească, cu mai sinceră dorință ca Domnul Dumnezeu să îndepărteze din sufletele voastre duhul trândăviei de orice fel și mai ales lenevirea în căutarea mântuirii, să alunge duhul grijii de cele multe și nefolositoare, duhul iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert.
Îmbrăcați-vă în virtuțile curăției sufletești, smereniei, răbdării și dragostei de Dumnezeu și de aproapele! De veți fi treji asupra greșelilor voastre personale, veți simți o viață nouă, o viață cu adevărat liberă și fericită, intr-o lume pe care o veți vedea mai bună și mai bogată în darurile lui Dumnezeu.