Zi de Cuptor, cu soare binefăcător și înalt. Trec, ca peste-un prag așezat între povești, din cerdacul cu mușcate de sub streașina Bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Pătrăuți în tămâierea tufelor de „Mâna Maicii Domnului”, caprifoiul despre care legenda spune că a fost singura floare care i-a oferit adăpost Sfintei Fecioare, atunci când alerga zbuciumat cu Pruncul în brațe, de spaima soldaților lui Irod. Parcă și-aud duioșia din glasul blând al Fecioarei: „binecuvântată și vindecătoare să fii!”. Și nu-mi pot împiedica gândul că faptele izvodite din dragul de oameni le sunt oamenilor rugăciune și vindecare. Iar poveștile scrise cu condeiul dragului de Școală, de Biserică și de copii cu atât mai mult!
Știu că, de-un timp deloc mărunt, „cerdacul cu mușcate al bisericii din Pătrăuți scrie povești. Scândura din lemn rindeluită cu multă migală, martoră a zeci de ani de slujire în Sfânta Biserică, se odihnește acum mândră de jur-împrejurul praznicarului. În fiecare sâmbătă, câte măcar 20 de copii pășesc hotărâți în acest loc minunat. Pietrele care alcătuiesc pardoseala cerdacului strălucesc parcă mai mult sub pașii apăsați ai copiilor. Ei poposesc aici sâmbătă de sâmbătă. Sunt crescuți duhovnicește de părintele paroh Cristian Mihoc, învață pricesne, cântările Sfintei Liturghii, povestesc, inventează povești, joacă diferite jocuri. Cerdacul răsună de glasurile copiilor! Nicio sâmbătă nu e la fel. Copiii au parte de surprize dulci, se adună cu mult înainte de ora vecerniei și nu s-ar mai da dusului acasă”. Culeg mărturisirea aceasta din taifasul cu doamna preoteasă, prof. dr. Aura Mihoc, ce știe bine, între-atâtea altele, și taina împrietenirii copiilor cu limba lui Voltaire. Mi-e drag s-o ascult răsfirând în cuvinte o cuminte și statornică admirație față de slujirea părintelui și să-i deslușesc entuziasmul și bucuria din glas când povestește despre copii. Aflu apoi că „praznicarul și cerdacul sunt proiectate de părintele Cristian, care a fost împlinit la gândul că a putut folosi pentru cerdac dulapi vechi de stejar, înlocuiți în anii din urmă în naosul bisericii, el însuși rindeluind și pregătind fiecare bucată de lemn folosită la cerdac sau șlefuind piatra pentru pardoseală.”
Privind acum, prin dantela fină și parfumată a florilor de Mâna Maicii Domnului, la bucuria copiilor ce se zbenguie veseli și fericiți între absidele bisericii și cerdac, retrăiesc pacea încredințării că ne cresc frumos copiii în tihna prieteniei dintre Școală și Biserică. Glasul pricesnelor s-a stins și i-a luat locul o larmă gureșă și prietenoasă, ce pare a fi la ea acasă și care mă face să cred că și bisericii i-ar fi stingher de nu s-ar auzi. M-apropii de copii și povestea zilelor lor din Școala de Vară „Hristos, bucuria copiilor. Sfinții, prietenii noștri” se-nfiripă-ntr-o clipă. Nu mai prididesc să-mi povestească ce-au învățat în fiecare zi, cum le-a fost timpul petrecut împreună, ce-au mai descoperit, cum s-au rugat, ce le-a plăcut mai mult, de ce-ar mai vrea să vină. Și-mi înșiruie, ca pe mărgelușele colorate din „brățările prieteniei” pe care tocmai au învățat să și le-aducă oricând, cu mâinile lor, la îndemână, frânturi de jocuri și nume de ateliere și teme de sesiuni de învățare alternativă și colaborativă și experiențe de creștere-mpreună dintre cele mai diverse și apreciate de copii. Toate-toate rostuite măiestrit de părintele Cristian, de doamna preoteasă Aura și de o pluridisciplinară echipă de profesori și specialiști din domenii dintre cele mai diverse. Aproape că nici n-ar mai fi nevoie să trag cu ochiul pe filele jurnalului lor de Școală de vară, dar prea-s tentante galeriile acelea de testimoniale și fotografii. Așadar: rugăciuni și pricesne; cuvântul de învățătură al părintelui, din fiecare zi; tâlcul ascuns și înțelept al cuvintelor biblice; rânduiala închinării la icoane și primele-ncercări de a picta îngeri și sfinți; ateliere de creație și handmade; educație civică, antreprenoriat și cele dintâi reguli de educație financiară; sesiuni de dezvoltare personală, de prevenție sanitară, de dezvoltare comunitară sustenabilă prin grijă față de ceilalți și voluntariat; stil de viață sănătos, joc și mișcare, drumeții și, obișnuita deja, în grup plimbare cu bicicleta.
Apoi, atelierul catehetic susținut de domnul prof. Cristi-Gabriel Hurjui, inspector pentru cateheză în arhiepiscopia noastră – Modele de femei sfinte: Maica Domnului, Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfânta Muceniță Chiriachi, „poveștile” ascunse în icoane, rostul și înțelesul culorilor, principii primare în cuvânt de erminii.
Și-ncununările fiecărei zile – bucuria mesei împreună, întărirea și înnoirea prieteniilor și taina împreună-creșterii în poala lui Hristos, Care ne cheamă, ne șteaptă și ne-adună.
Într-un târziu, la vremea soarelui de scăpătat, a fost și vremea pentru așezat, cu duioșia cu care s-ar rândui stihuri sfioase într-o carte cu rugăciunile-copii, încredințările lor. Ne-a spus Ionuț, cu glasu-i mic și străluminat de credința lui mare, că „dacă Dumnezău nu era, noi nu trăiam”. Și mărturisirea lui rostită cu atâta convingere, în graiul străbunilor neuitat în fiecare zi, ne-a bucurat și tulburat. Cât de frumos se rostește numele lui Dumnezeu în grai de copil! Sau gândul recunoscător și încărcat de angajament al lui Matei, un copil în care se rostesc tare frumos educația și credința și iubirea familiei: „profesorii ne pavează cu înțelepciune și cultură căile vieții”. Ce altă dovadă că aflăm răspunsuri la întrebări nerostite la copii? Și că împărtășirea trăirilor lor ne poate indica sensul ascensiunii.
Mi-e neîncăpător cuvântul mulțumesc, dar simt necontenit să îl rostesc, pentru atâtea întâmplări frumoase și-atâția oameni ce înțeleg să trăiască astfel răspunsul la îndemnul hristologic „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți!” ( Luca 18, 16), răstălmăcindu-l în grai de misiune înaltă, din drag de educație, de școală, de biserică și de copii: „învățați copiii să vină la Mine!”.
Daniela Ceredeev, inspector școlar
