De treceți cu privirea pe fila astăzi-ului din calendarul Bisericii noastre veți vedea o însemnare ca aceasta: Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor.
Eroii!
Pământenii aceia care s-au agățat, adesea, cu mâinile goale de Cer, purtând în trupul sângerând, adânc împlântate și răscumpărate cu plânsul neostoit al celor dragi, ce-i așteptau cu ultimul licăr de nădejde în prag, rănile dragului lor de Biserică și de țară și de neam.
Poate că n-a fost pentru fiecare dintre ei dat să fie așa, dar câți dintre noi pot spune acum cât e de anevoie de îngenuncheat într-un astfel de drum?
Mi se rostește nestăvilit în minte eroismul lor, așezat în lungi metafore, cuminte. Și se înșiră cu zecile, poate cu sutele, de mii. Doar câteva, acum și-aici:
– La ora când cobor, legat în fiare,/să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,/cu fruntea-n slavă, strig din închisoare:/– Nu-s vinovat faţă de ţara mea! (Andrei Ciurunga, Nu-s vinovat faţă de ţara mea); Noi prin vremi ce ne-ncercară/Altă armă n-am avut/Numai dragostea de ţară/Ce strămoşii ne-o lăsară,Şi pe Sfântul Domn de scut. (George Coșbuc, Scut și armă); Eroi au fost, eroi sunt încă,/Şi-or fi, în neamul românesc,/Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/Românii orişiunde cresc. (Ion Nenițescu, Pui de lei); Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul/Şi goarnele răsună, şi inimile bat –/Cu ochii plini de lacrimi s-opreşte trecătorul:/Un frate scump el vede în orişice soldat,/Şi toţi sunt mari în clipa când trece Tricolorul! (Victor Eftimiu, Tricolorul)
Sau aceste tulburătoare versuri, găsite ȋn raniţa unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură:
Nu plânge, maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
Mai putem noi, cu adevărat, simți înfiorare citind un astfel de poem? Priviră lung şi-adânc la el,/Şi-au tresărit deodată./Spre-acelaşi loc, spre nord privind, Şi sus apoi, tăria,Toţi trei strigar-atunci murind: Trăiască România! (George Coșbuc, În șanțuri)
În Cuvântul de azi, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop ne încredința că eroii, ca şi sfinţii, nu sunt din mit sau din legendă, ci ei au fost militarii – generali, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, secundaţi în situaţiile de limită de tineri şi bătrâni, de bărbaţi şi femei, de elevi şi studenţi, de ţărani şi muncitori, de preoţi şi teologi – care şi-au îndeplinit responsabilităţile, din conştiinţă, cu hotărâre şi caracter. Ei au fost gata oricând să-şi asume nobila condiţie de eroii ai neamului pe care l-au slujit cu jertfelnicie și ne amintea, evocând cronicarul, că am fost un neam aşezat în calea tuturor răutăţilor. Apoi, că țara a fost nevoită să se apere de mânia celor fără neam şi ţară. Militarul român a stat permanent de veghe, mereu în stare de luptă. Cu păgânii, militarii noştri nu aveau ţară de împărţit.
Străbunii noștri așezau drapelul la icoane. Și flamura aceea tremurând le era adesea bătaie de inimă și pâine și buză de mormânt. Bisericile cântă astăzi vitejia. Și jertfa și statornicia. Dar cum ar fi dacă ectenia repetată a zilei ne-ar deveni și nouă ectenie statornicită-n fiecare zi? Biserica, neamul și țara! Cât de înaltă și vie formă de mărturisire a credinței strămoșești și vii! Oare-am putea învăța, de la copii, să ne trăim astfel eroii? În fiecare zi.
Daniela Ceredeev, inspector școlar