La abia trecuta prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, la vremea apolisului liturghiei arhierești, în umbrarul liturgic al sfântului, pentru că, „mai cu seamă, în fața sfintelor moaște simțim ce înseamnă sfințenia pentru timpul istoriei”, a fost și vremea lăsării să călătorească prin lume și să mângâie și să povățuiască și să vindece prin grai de rugăciune a Vieții și Acatistului Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, text diortosit de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.
Diortosirea înseamnă „aducerea textului biblic, liturgic sau patristic”, așa cum spunea Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania la lansarea versiunii diortosite după Septuaginta a Sfintei Scripturi, pe care însuși o redactase şi adnotase, „la vârsta de acum a limbii române, în concordanță, pe de o parte, cu tradiția bisericească românească și, pe de alta, cu aspirațiile noilor generații”. Pentru că, atunci când vorbim de cult, înțelegem că există „un profund dihotomism între cult şi cultură, căci cultul înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu Creatorul, iar cultura înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu”.( PF Daniel, Cuvânt înainte la Liturghier cuprinzând Vecernia, Utrenia, Dumnezeiştile Liturghii ale Sfinţilor: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul (a Darurilor mai înainte sfinţite), rânduiala Sfintei Împărtăşiri şi alte rugăciuni de trebuinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxe, Bucureşti, 2012)
„Îndreptarea” în răstimpuri a cărților bisericești de slujbe ni se descoperă a fi o necesitate liturgică, misionară și catehetică, o ancorare în contemporaneitate. O contemporaneitate care să rezoneze cuminte și într-o rostire a firescului creșterii spirituale și duhovnicești a fiecăruia dintre noi. Iar îndreptățirea unei astfel de îndreptări, evidenția Părintele Sfintei Scripturi diortosite (2002), vine din realitatea că, „în definirea ființei, limba română și-a păstrat un anumit instinct conservator, care nu i-a refuzat, însă, evoluția. E ceva similar tradiției ce se înnoiește din propria ei substanță”.
În recenzarea textului diortosit al Vieții și Acatistului Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Editura Crimca, Suceava, 2021), părintele arhidiacon prof. dr. Vasile Demciuc ne încredințează că „este evidentă o solidă argumentare hagiografică, teologică, patristică – specifică, de altfel, scrierilor Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop. E o carte ce ar trebui să fie în casa fiecărui creștin pentru că în paginile ei găsim admirabile gânduri despre credința creștină, despre valoarea și puterea rugăciunii. Aceste pagini, scrise documentat, ne îndeamnă să urmăm modelul de a fi creștin”. Și tot din cuvântul părintelui am reținut și că „e un mic omagiu timpului istoriei, pentru că tot ce se întâmplă intră în istorie.”
Ca și traducerea, diortosirea presupune munca simultană pe patru nivele: lexic, sintaxă, ortografie, stil, iar în ediția de față „înțelegem și recunoaștem frumusețea limbii române, acuratețea ei, care exprimă într-o formă aparte frumusețea credinței ortodoxe”. (arhid. prof. dr. Vasile Demciuc) De altfel, s-a învederat ideea că diortosirea presupune o cuminte cutezanță, ce se cere primenită mereu prin smerenie și rugăciune. Smerenia aceea ce vine din conștiința propriilor limitări în raport cu profunzimea textului sacru și înseamnă a scrie, a rescrie, a scrie din nou, iar și iară, și a așeza în cele mai potrivite cuvinte învățături dintre cele care apropie sufletul de Cer și-l învață creșterea și desăvârșirea. Și rugăciunea ca o letrină-făgăduință și rostire neîntreruptă a gândului ce și-ar găsi împlinire în străluminarea operei pe graiul contemporanilor tăi.
Cu bucuria reîncredințărilor e rugăciunea în imnul acatist! Într-o metaforică logică a evocării cronologice și profunde, într-un limbaj erudit și elevat, cu o frazare amplă, care știe să urce sufletul în volute de smerenie și căință și rugăciune spre Cer. Și fiecare icos – o deschisă și nesfârșită închidere în cuvinte, ce par a purta bucăți de nemărginire în ele, a unor învățături de credință și a repetate mărturisiri ca cele de pe buza cristelniței izbăvitoare: „Bucură-te, că prin Taina Botezului purtător de Dumnezeu te-ai însemnat” (Icosul 1); „Bucură-te, că de Hristos Domnul nici într-un chip nu te-ai despărțit” (Icosul al 2-lea); „Bucură-te, că pentru a moșteni raiul pe toate le-ai primit” (Icosul al 3-lea); „Bucură-te, că omul cel nou prin Cruce s-a înnoit” (Icosul al 4-lea); „Bucură-te, că în mucenicie pe Hristos L-ai mărturisit” (Icosul al 5-lea); „Bucură-te, că în lăcașurile cerești te-ai statornicit” (Icosul al 7-lea); „Bucură-te, pentru toţi, înaintea Treimii mijlocitor” (Icosul al 8-lea).
Și fiece condac – un hrisov de înveșnicire prin desăvârșită și desăvârșitoare de Dumnezeu și de oameni și de glie strămoșească iubire! „Mirare îngerilor și oamenilor te-ai făcut, mucenice al lui Hristos, căci târât fiind pe străzile cetății Albe legat de un cal nărăvaș, trupul ți s-a zdrobit de pietrele colțuroase, însă tu, Sfinte Ioane, fiind întărit cu harul Duhului Sfânt, cu mai mult curaj lui Dumnezeu ai cântat: Aliluia!” (Condacul al 6-lea); „Însă Domnul, în întunericul nopții, în chip minunat te-a proslăvit, căci lângă moaștele tale un stâlp de foc până la cer s-a arătat, făclii înalte s-au aprins de jur împrejur, iar îngerii în veșminte strălucitoare au venit să tămâieze trupul tău.” (Condacul al 7-lea); „Auzind de mulțimea minunilor tale, Iosif I Mușat, mitropolitul, și Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, cu multă osteneală s-au străduit să aducă trupul tău în cetatea Sucevei.” (Condacul al 8-lea).
Condeiului imnografic al Înaltpreasfințitului Părinte nu-i sunt deloc străine nici înșirările faptelor bineplăcute ale domnitorilor și mitropoliților neamului nostru în fața Tronului Ceresc și nici înșiruirea anilor întru proslăvirea aleșilor Săi. Condacului al 8-lea i se alătură următoarele, într-o recunoscătoare și duioasă și îndreptățită evocare a unor vremuri de aur lămurit în focul credinței mărturisitoare, din „deunăzi”-ul Bisericii noastre dreptmăritoare. „Vitregindu-se vremurile și pustiindu-se cetatea Sucevei, mitropolitul Dosoftei a fost dus în pribegie, împreună cu moaștele tale și tezaurul Mitropoliei în Zolkiewul Poloniei” (Condacul al 9-lea); până când „Pribegia ta a luat sfârșit, mult pătimitorule Ioane, după aproape un veac, căci, prin stăruința vrednicului episcop Dositei Herescu al Rădăuților pe lângă împăratul Vienei, te-ai întors acasă.” (Condacul al 10-lea).
Topica e, în întreg textul, ca o împletire de duh atotcuprinzător și revelare trăită de adevăr. De pildă, „Drept mărturisind dumnezeirea, l-ai întrecut în învățătură pe Reiz care, nesuferind să fie rușinat, ca un vânzător te-a dat pierzării și a mințit îndoit eparhului Cetății Albe că vrei să îmbrățișezi păgâneasca lui credință, când tu, lui Dumnezeu, neîncetat, întru adevăr Îi cântai: Aliluia!” (Condacul 4). Sau, în alt loc, „Mulțumind lui Dumnezeu că te-ai învrednicit să porți pe trupul tău rănile Mântuitorului Hristos, Căruia, luându-ți crucea, I-ai urmat, te-ai făcut părtaș darurilor celor dumnezeiești, prin multele și feluritele tale pătimiri.” (Condacul 5).
Un text diortosit cu letrinele rugăciunii. Pentru că, nu-i așa?, cum altfel se pot scrie rugăciuni pentru jertfa unui ales pământean devenit rugăciune?
Cel mai probabil că, în răstimpuri, la o altă vârstă a limbii române, se va simți nevoia unei noi diortosiri. Până atunci, însă, cred că atâta vreme cât suntem „prezenți” în rugăciunea filelor acestea de acatist e ca și cum am citi dintr-o răsuflare de icos și condac, încărcate de har, și file daurite de sinaxar.
Cât despre încercarea mea de a vă deschide sufletul pentru a avea fiecare câte o astfel de carte de închinare în casa sa, așa cum bine ne povățuia părintele arhidiacon Vasile Demciuc, mi-aș îngădui să folosesc gândul acesta din Cartea a doua a macabeilor: „ (…) iar eu voi sfârşi aici cuvântul. Şi de este bine întocmit şi cum se cuvine, aceasta şi eu am vrut; iar de este cu ponosuri şi de mijloc, eu unul am făcut tot ce am putut.” (cap 15, vers. 37-38)
Daniela Ceredeev, inspector școlar