Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a considera că postul s-a instituit în rai. “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Facere 2, 16-17)
Postul este o interdicţie. Iar şarpele este cel care aduce îndoiala în sufletul Evei: “în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Facere 3,5) Dacă în acest moment strămoşii ar fi avut abilitatea să înţeleagă că acel care le vorbeşte este “tatăl vicleniei” şi să intuiască minciuna ademenirii sale, un întreg neam ar fi fost salvat. Oare nu cunoscuseră Adam şi Eva binele? Nu erau oare tocmai locuitorii imperiului binelui? Trăind în grădina raiului, în preajma lui Dumnezeu şi în comuniune cu El, împărat peste toată creaţia, omul nu a reuşit să cunoască binele. Sau cunoscându-l, l-a ignorat.
Aşadar, din promisiunea şarpelui mai rămâne doar a doua parte: „veţi cunoaşte răul.” Sau, s-ar putea traduce şi altfel cuvintele şarpelui: “Veţi cunoaşte binele în care aţi fost şi din care aţi căzut, şi răul în care aţi ales să intraţi.” Pentru că, de obicei, nu cunoşti binele decât după ce l-ai pierdut. Abia după ce nu-l mai ai, îi afli valoarea şi începi să-l doreşti. Şi tocmai de aici, apriga mânie a lui Dumnezeu: dacă omul, cununa tuturor celor pe care le crease El “bune foarte” nu a înţeles binele, înseamnă că îşi merită soarta. Va cunoaşte de acum doar “spatele lui Dumnezeu” şi răul pentru care a optat: “spini şi pălămidă”, “osteneală şi durere”, “sudoarea frunţii”, iar femeia “în dureri îşi va naşte pruncii”.
Astfel, cunoscând răul, omul va cunoaşte şi binele, ca element de comparaţie, va cunoaşte binele în absenţa lui. Şi aceasta tocmai pentru că locuind în bine şi binele întru el, nu a reuşit să-l cunoască. Din această dramă originară a umanităţii, s-ar deduce rostul postirii. Postul este o interdicţie în scopul cunoaşterii binelui şi răului. Şi a decelării binelui de rău. Postind, omul recapitulează şi actualizează în sine persoana strămoşului Adam, încercând să nu se mai lase înşelat de diavol. Şi să lupte cu el pentru a rămâne locuind în binele originar.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul vine să ne readucă în minte istoria căderii noastre, drama alegerii greșite, de la Adam încoace. A crede că postul este altceva decât o recapitulare a propriei ființe, un exercițiu de reintrare în matricea în care Dumnezeu te-a creat și în care trebuie să fii, e o greșeală. Nu neapărat despre nevoință în sine este vorba, ci despre nevoința de a te întoarce acasă. De a redeveni fiul ascultător al Tatălui veșnic. Faptul că la finalul postului ochii noștri contemplă crucea însângerată, dar și lumina învierii lui Hristos ne arată că nu suntem și nu am fost niciodată singuri pe cale.
Îmi povestea doamna Bușulenga că maica Benedicta de la mănăstirea Văratec (cea de la care își luase numele de călugărie, întrucât o admira enorm), licenţiată în teologie şi ştiinţe naturale, directoare de şcoală monahală ani la rând, auzise de la nişte măicuţe că, mănâncând carne, eşti încă sub robia trupului şi e imposibil să te mântuieşti pentru că nu eşti capabil să te dăruiești întreg lui Dumnezeu. Şi s-a hotărât maica să nu mai mănânce carne. A lăsat un timp carnea, dar văzând că parcă toate îi merg pe dos, s-a dus să ceară sfat unui mare şi cunoscut duhovnic, desăvârşit postitor şi văzător cu duhul. Acesta a primit-o, a ascultat-o cu răbdare, până ce maica a povestit pe îndelete intenţiile sale, şi când aceasta a sfârşit de vorbit, părintele i-a spus:
- Maică aş vrea să-ţi pun o întrebare. Mătăluţă te mai superi din când în când?
- Da, părinte. Destul de des.
- Dar când te mai cârâie maicile, te necăjeşti?
- Vai, părinte, foc mă fac şi mă amărăsc peste poate, şi câtva timp, până îmi trece supărarea nici ruga nu mi-e rugă, nici liniştea linişte.
- Ei atunci, dacă-i aşa, las-o mai uşor cu povestea cu carnea, căci “împărăţia lui Dumnezeu nu-i mâncare şi băutură”.
Asceza nu se măsoară în cât de puţin ai mâncat, sau cât timp n-ai mâncat, sau câte metanii ai făcut, ci ce ai reuşit să schimbi în tine în plan spiritual, prin acestea. Cum au reuşit acestea toate să te apropie de Dumnezeu. Greşeala noastră destul de frecventă, din păcate, e aceea de a crede că Dumnezeu are nevoie de flotări spirituale.
E o blasfemie să Îl considerăm pe Cel care ne-a creat din iubire, sadicul care abia aşteaptă să ne vadă căznindu-ne cu metanii, post şi chinuri. Nu pentru asta S-a răstignit Hristos. Şi nu pentru asta a înviat. Ci pentru a ne face moştenitorii împărăţiei Sale şi ai bucuriei veşnice. “Bucuraţi-vă pururea!” – ne porunceşte El. Rămânem uimiţi citind în Vechiul Testament sentinţa lui Dumnezeu adresată iudeilor: “Urăsc postul vostru!”. De ce? Pentru că acesta devenise formalism, deşertăciune. Şi mai presus de toate, un asemenea post îl poartă spre om spre păcatul cel greu al mândriei: “Îţi mulţumesc Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână…” – aşa suna rugăciunea fariseului pe care Hristos o dă drept pildă negativă celor care-L ascultau.
Aşadar, nu înfometarea e scopul lui Dumnezeu în vederea mântuirii noastre, înfometarea urmată aproape frecvent de infatuare, ci transformarea foamei fizice în foame spirituală. În foamea de Dumnezeu, de Cuvântul său, de Trupul şi Sîngele Său din Euharistie. Foamea de lumină, de lumina taborică, “lumina cea neapropiată”. Aceasta este esenţa ascezei pe care o căutau sfinţii lui Dumnezeu şi care ajungea în ei desăvârşire şi nebiruită biruinţă.
La sfârșitul veacurilor, când vom sta în fața dreptului și nemitarnicului judecător, goi și tremurând de spaimă și de măreția momentului, nu ne vom mai putea disculpa de nimic. O singură șansă ar putea exista. Dacă am fost milostivi, zeci de guri vor sări în apărarea noastră pentru ca sentința finală să nu fie : “Plecați de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” sau “Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”. Fecioarele cele neînțelepte aveau untdelemn în candele. Dar nu aveau destul. Postul e timpul în care se cuvine să mergem la cei ce vând și să cumpărăm untdelemn pentru candelele noastre. Postul e, pentru cel ce înțelege, lumină și subțiere lăuntrică. Stilizare a tot ceea ce e materie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață de unde putem cumpăra untdelemn pentru ca la strigarea de la miezul nopții, candelele noastre să nu se stingă. Putem cumpăra din fața bisericii, din piețe, din târguri, de peste tot de unde amărâții stau cu mâna întinsă la mila noastră.
Cu câțiva bani mărunți putem cumpăra cerul. „Și nu pentru că cerul e ieftin, ci pentru că Dumnezeu e bun”.
prof. dr. Emanuela Istrati – Macovei