Cuvânt rostit la 1 Aprilie 2021 de părintele arhidiacon Vasile M. Demciuc la Mănăstirea Putna, cu prilejul comemorării a 80 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă 1941.
De multe ori cei ce slujesc istoria sunt întrebaţi: „Când veți scrie voi, istoricii, odată, istoria cea adevărată?” Se ştie îndeobşte că istoricii sunt într-o oarecare măsură obsedați de adevăr, chiar dacă nu știm foarte bine și sigur ce este adevărul absolut, care nu e apanajul nostru omenesc, ci este apanajul Divinității; și atunci, și în istorie suntem mereu tentați spre absolut – ceea ce e foarte frumos. Că n-ajungem niciodată acolo iar e frumos, că dacă am ajunge, ne-am opri din cercetări.
Într-o carte apărută acum aproape şapte decenii Memoriile lui Hadrianus , o carte rafinată despre moarte dualitatea corp spirit, dragoste, sacralitate şi timp.
Undeva în această carte citim : „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm în seamă că de fapt e vorba de dragoste de viață. Viața aparține mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar și când plenitudinea lui ne face să ni se pară etern. Când iubești viața iubești trecutul, fiindcă acesta, trecutul, e prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur. Ca și prezentul, el e deopotrivă neîndurător, superb ori brutal sau pur și simplu oarecare.”
Înţelegem aşadar că istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Ne dăm seama oare , ce greșeală mare facem noi, cei ce slujim Istoria, când considerăm viața din trecut moartă?; din moment ce cei care au trăit-o au fost oameni vii. Și ar trebui să ne schimbăm perspectiva atunci când încercăm s-o redescoperim.
Paul Valery – care nu era foarte darnic nici cu complimentele, nici cu științele, nici cu artele și mai ales nu era darnic cu confrații lui – spune următoarele: „Să nu credeți că n-are rost să medităm asupra trecutului. El ne arată în special eșecul frecvent al previziunilor prea precise și, dimpotrivă, ne arată marile avantaje ale unei pregătiri generale și constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele, permite omului să acționeze cât mai repede asupra neprevăzutului. Istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independența spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine.”
Înţelegem aşadar de la Paul Valery că dacă istoricul nu poate prevedea viitorul – și vă asigur eu că nu poate, e o iluzie ideea că dacă știi trecutul poți prevedea viitorul –, dar măcar un lucru poate: Istoria ne ajută pe unii dintre noi să vedem mai bine prezentul. Ceea ce nu este puțin lucru.
Dacă istoria este viață și dacă studiul istoriei ne ajută să vedem mai bine lumea, cum sugerează acești învățați pe care i-am citat, înseamnă că merită, câteodată măcar, să ne aplecăm asupra ei. Cum scriem și cum predăm istoria? Există adevăr istoric? Se bazează drepturile națiunii pe drepturile istorice? Se face educație patriotică prin istorie sau e normal să se folosească istoria în procesul de propagandă? – sunt doar câteva întrebări pe care ni le punem, mie mi le pun studenții frecvent, că au învățat să întrebe și uneori și să răspundă.
Evident istoricii, scriu istoria în funcție de ceea ce permit sursele. Se poate scrie istorie și în funcție de altceva: de impresiile noastre, după lecturi serioase, dar aceasta nu se mai cheamă istorie. Se cheamă eseu istoric, poate să devină literatură, poate să devină politică, poate deveni scenariu de film. Istoria rămâne istorie câtă vreme este scrisă după surse.
Comemorarea celor morţi acum optzeci de ani la Fântâna Albă, este o manifestare cultică, Cultul eroilor susțin cultura recunoștinței şi a comuniunii între generaţii.
Comemorarea celor decedaţi şi cultul eroilor contribuie la dezvoltarea culturii recunoștinței şi a comuniunii între generaţii. Veşnica lor pomenire din neam în neam înseamnă eterna lor comemorare din generaţie în generaţie.
Cultul morţilor exprimat prin pomelnice, monumente funerare şi cimitire, constituie expresii de necontestat ale continuităţii ca neam sau popor, mărturii ale istoriei permanenței româneşti şi ale spiritualităţii naţionale. Numai un popor statornic, un popor care iubeşte pământul său, ţara sa, a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.
În faţa Sfintei Cruci ne închinăm memoriei celor care au murit.
Crucea este cea care ne arată că Ortodoxia este Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere. Nicio altă Biserică nu se referă, în viaţa sa liturgică, mai mult decât Ortodoxia, la puterea Sfintei Cruci care se arată mai ales în lumina Învierii, Crucea fiind cinstită ca „sfântă şi făcătoare de viaţă”. În acelaşi timp, nicio altă Biserică nu celebrează, mai intens şi mai des în cultul ei, cultul morţilor îndreptat spre taina Învierii lui Hristos. Toate acestea se explică prin faptul că Ortodoxia – arăta într-un cuvânt Preafericitul părinte Daniel, Patriarhul României – înţelege şi trăieşte profund taina nedespărţitei legături ce există între Crucea şi Învierea lui Hristos, între dăruirea Sa totală ca om, lui Dumnezeu şi semenilor, pe de o parte, şi dăruirea totală a lui Dumnezeu umanităţii Sale jertfelnice, pe de altă parte.
Veşnica pomenire celor ce au făcut şi au scris Istoria adevărată a neamului nostru.