Sfântul Gherasim este cunoscut drept întemeietorul monahismului în pustiul Iordanului, deoarece mănăstirea fondată de el în 455 a fost prima în Valea Iordanului. Totodată, el a fost primul stareţ din această regiune, care a şi alcătuit un regulament monahal pentru a pune o rânduială vieţii monahale. Astfel, a hotărât împărtăşirea monahilor de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica, nu fără spovedanie însă, şi locuirea în sihăstriile din afara chinoviei doar pentru călugării cu o viaţă încercată în asceză.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Sfântul Gherasim de la Iordan era din provincia Lichia (Asia Mică) şi se trăgea dintr-o familie de creştini evlavioşi. A intrat în mănăstire de copil.
El a fost contemporan cu alţi doi mari călugări, Eftimie şi Sava. Însă, spre deosebire de aceştia, puţine lucruri se ştiu despre viaţa lui. În 451-453 l-a urmat pe Sfântul Eftimie cel Mare în deşert, ca pustnic. Acolo şi-a schimbat convingerile greşite privind hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic (451, Calcedon), întorcându-se la dreapta credinţă.
Sfântul Gherasim este cunoscut drept întemeietorul monahismului în pustiul Iordanului, deoarece mănăstirea fondată de el în 455 a fost prima în Valea Iordanului. Totodată, el a fost primul stareţ din această regiune, care a şi alcătuit un regulament monahal pentru a pune o rânduială vieţii monahale.
Viaţa Sfântului Gherasim, alcătuită de un anonim, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, prezintă viaţa de zi cu zi a călugărilor din Mănăstirea Sfântului Gherasim şi regulile după care se conduceau. Cel mai probabil, vieţuirea călugărilor era asemănătoare celei din Mănăstirea „Sfântul Sava”.
De remarcat este faptul că nu oricare începător putea locui în sihăstriile din afara chinoviei, ci numai călugării cu o viaţă încercată în asceză.
Aceşti pustnici locuiau în singurătate de luni până vineri, mâncând doar ierburi sau curmale şi luând câte puţină apă. Ei se preocupau să îşi elibereze sufletul de orice patimă, iar în chilii se ocupau cu rucodelii, adică împleteau coşuri, frânghii şi rogojini. Prin aceasta puneau în practică principiul ora et labora. Sâmbăta şi duminica, toţi călugării luau parte la Sfânta Liturghie, iar apoi mergeau la trapeză, unde serveau cu măsură mâncarea gătită şi gustau puţin vin.
Sfântul Gherasim a stabilit o nouă regulă pentru monahi, hotărând împărtăşirea de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica; nu fără spovedanie însă. Această practică îşi avea originea în monahismul egiptean, la fel ca şi regula de a interzice monahilor foarte tineri să locuiască în pustie. Tot atunci – adică sâmbăta – aduceau roadele muncii lor de peste săptămână şi adunau alte ramuri de palmier pentru a le lua la întoarcerea din lavră în pustietate.
Sâmbătă noaptea pustnicii se întorceau în pustietate – fiecare la chilia sa – întrucât nu aveau unde să locuiască. Duminică dimineaţă se întorceau în lavră pentru a participa la slujbă. Dacă locuitorii din Ierihon veneau cu diverse donaţii pentru mănăstire, fiecare dintre pustnici, atunci când se întorcea în chilia sa, primea şi din aceste daruri, care constau în îmbrăcăminte şi puţină hrană.
Cât priveşte Mănăstirea Sfântului Gherasim (numită în arabă Deir Hajla), aceasta se află între Ierusalim şi râul Iordan, în nordul Mării Moarte, nu departe de locul unde a primit Mântuitorul Botezul de la Ioan.
Tradiţia spune că, în drum spre Egipt, Maica Domnului, împreună cu Pruncul şi cu Iosif, a înnoptat într-o peşteră de lângă Iordan, pe locul căreia mai târziu a întemeiat Sfântul Gherasim mănăstirea.
Să nu uităm că pe Valea Iordanului era „Via Moris”, drumul care lega Siria de Egipt. În secolul al VIII-lea, din cauza invaziilor arabe, doar zece călugări mai locuiau în mănăstire. Cu toate acestea, viaţa monahală nu s-a întrerupt niciodată.
Mănăstirea a fost rectitorită de patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului, în timpul împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), întrucât suferise multe stricăciuni, pricinuite de arabi.
În 1185, un singur călugăr se mai afla în mănăstire. Iar în timpul cruciadelor a fost complet părăsită. Doar câţiva monahi se mai osteneau în împrejurimi. Mănăstirea – care a fost distrusă între timp – a fost reconstruită în 1588, însă va fi din nou distrusă în 1734 şi, în fine, refăcută, aşa cum se poate vedea şi astăzi, în 1885.
În jurul mănăstirii erau 70 de sihăstrii, reprezentând lavra mănăstirii. Sihăstriile erau chilii sau camere micuţe, săpate în peretele defileului Wadi en-Nukheil (Valea Micului Palmier).
Mănăstirea de astăzi se află la aproximativ patru sute de metri de mănăstirea originară. Din vechea chinovie s-au mai păstrat şapte-opt chilii, construite în zid, şi câteva ruine din perioada bizantină. Nu departe de Mănăstirea „Sfântul Gherasim” se află aşezământul românesc de la Iordan, în care s-a nevoit şi Sfântul Ioan Iacob înainte de a pleca la Hozeva.
Ioan Evirat şi Sofronie spun că Sfântul Gherasim, umblând odată prin pustia Iordanului, a fost întâmpinat de un leu, căruia îi intrase un spin în lăbuţă. Aşa de tare i se umflase lăbuţa, încât leul nu se mai putea sluji de ea. Atunci Sfântul Gherasim, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luând lăbuţa fiarei, a scos spinul, a curăţat rana bine, a învelit-o cu un petic şi l-a slobozit.
Leul, după ce s-a vindecat, drept recunoştinţă, nu l-a mai părăsit toată viaţa pe sfântul din ţinutul Iordanului. Ba, mai mult, după ce nişte arabi au furat catârul mănăstirii, leul a preluat tot lucrul catârului, ajutându-i pe monahi la cele de trebuinţă. Aşa a fost numit leul de către Sfântul Gherasim cu numele Iordan; sau leul de la Iordan.
Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi a fost îngropat de părinţii mănăstirii. În acel moment leul nu se afla în lavră. Venind el, şi-a căutat după obicei stăpânul. Atunci părinţii, văzându-i zbuciumul, l-au dus la mormânt, unde era Cuviosul Gherasim îngropat. Mormântul era departe ca la cinci paşi de biserică (5 m). Stând la mormântul Cuviosului, părintele Savatie, ucenicul sfântului, a zis către leu: „Iată, aici este îngropat stareţul nostru”. Şi, plecându-şi genunchii deasupra mormântului, părintele Savatie se ruga, lăcrimând. Iar leul, auzind acestea şi văzându-l pe Savatie plângând, îndată s-a întins pe mormântul stareţului, refuzând să mai mănânce, şi a murit şi el după câteva zile.
În Viaţa Sfântului Gherasim se spune că aceasta s-a făcut nu fiindcă leul a avut suflet cuvântător, ci pentru că Dumnezeu a voit să-l proslăvească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul şi Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, şi să ne arate nouă câtă ascultare aveau fiarele faţă de Adam în Rai, mai înainte de căderea în păcatul neascultării şi de a fi supus stricăciunii morţii.