Viaţa şi activitatea vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, s-au desfăşurat între cer şi pământ, între Dumnezeu şi neamul său. A trăit mereu în perspectiva Crucii, buurându-se atât de Golgote, cât şi de Taboruri. Le-a urcat cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi linişte şi demnitate, rămânând ponderat şi ferm în orice situaţie.
Viaţa şi activitatea vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s-a născut la 7 februarie 1915 în satul Tocileni din judeţul Botoşani, – iată, şi din Botoşani poate ieşi ceva bun, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul fiind alte câteva nume din multele pe care le-a dat acest pământ al făgăduinţei, numită peiorativ „ţara paielor”, culturii şi spiritualităţii ţării şi neamului –, ca al zecelea fiu din cei unsprezece copii ai lui Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, primind la botez numele de Toader, s-au desfăşurat între cer şi pământ, între Dumnezeu şi neamul său.
În cei 93 ani de viaţă, după absolvirea scolii primare din satul natal, a lucrat fie în ascultarea de novice la Mănăstirea Vorona şi Sihăstria Voronei, unde a intrat ca frate în Duminica Sfântului Apostol Toma a anului 1928, fie ca elev seminarist la Seminarul de la mănăstirile Neamţ şi Cernica, unde în 1940 şi-a luat diploma de absolvire, fie ca student al Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureşti, unde în 1945 şi-a luat licenţa la Catedra de Liturgică, sub îndrumarea părintelui profesor Petre Vintilescu, cu calificativul Magna cum laude, fie ca monah la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, unde în 1935, pe 6 august, a fost călugărit, primind numele Teoctist. Monahismul a fost pentru el o cale de accedere la sfinţenie. Şi aceasta, pentru că la formarea lui au lucrat oameni deosebiţi, de la părinţi şi dascăli până la acei oameni minunaţi, cu un rol şi rost bine definit în viaţa lui: stareţul, naşul de călugărie, duhovnicul şi, nu în ultimul rând, vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian, al cărui ucenic a fost.
În 1937, pe 4 ianuarie, a fost hirotonit ierodiacon de Preasfinţitul Ilarion Băcăuanul, iar la 25 martie a anului 1945 a fost hirotonit ieromonah de Preasfinţitul Valeriu (Moglan) Botoşăneanul, pe seama Catedralei Mitropolitane din Iaşi. A urmat alegerea ca episcop-vicar patriarhal, în şedinţa Sfântului Sinod din 28 februarie a anului 1950, fiind hirotonit în 5 martie a aceluiaşi an, apoi ca episcop titular la Arad (între 28 iulie 1962 şi 28 ianuarie 1973), arhiepiscop şi mitropolit al Olteniei (între 28 ianuarie 1973 şi 25 septembrie 1977), respectiv ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 25 septembrie 1977 şi 9 noiembrie 1986) şi, nu în ultimul rând, ca patriarh al României, demnitate în care a slujit Biserica între 19 noiembrie 1986 şi 30 iulie 2007.
Suntem siguri că toate aceste demnităţi, cărora li se adaugă cea de rector al Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureşti (1950-1954), mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, exarh al mănăstirilor din Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi vicar administrativ al aceleiaşi mitropolii, îndeplinite în intervalul 1945-1950, i-au prefăcut viaţa şi i-au asigurat „un nume veşnic şi nepieritor” (Isaia 56, 5).
Preafericirea Sa, a cărui viaţă s-a desfăşurat în ritmul şi cadenţa Fericirilor, fiind un călugăr de vocaţie, a fost un neobosit slujitor, un împlinitor al învăţăturilor lui Dumnezeu şi un propovăduitor statornic al valorilor creştine. Mărturie în acest sens stau predicile şi prelegerile susţinute la conferinţele naţionale şi internaţionale la care a fost prezent în cele aproape şase decenii de slujire arhierească, toate înmănuncheate în lucrarea Pe treptele slujirii creştine, apărută în 18 volume. Acestora li se adaugă nenumăratele ctitorii realizate în eparhiile în care a fost rânduit să conducă în calitate de chiriarh de Preamilostivul Dumnezeu, prin votul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, culminând cu Casa Domnească construită în incinta Mănăstirii Putna între anii 1982-1988, respectiv cu lucrarea dedicată Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, fără a face o inventariere a tuturor lucrurilor minunate realizate de Preafericirea Sa ca patriarh.
Smerenia, bunătatea şi omenia, toate la un loc, au conturat nobleţea sufletului său, pecetea personalităţii sale, expresia trăirii sale în Hristos şi cu Hristos.
A fost un apostol al neamului, care a adăugat un plus de sfinţenie acestui pământ exonerat cu lacrimile rugăciunilor vrednicilor săi înaintaşi şi care, cu un talent inegalabil de a spune în puţine cuvinte adevăruri profunde, a vorbit fără rezerve, în orice conjuctură politică, în ţară şi străinătate, despre cultura şi spiritualitatea Bisericii şi neamului său, cu care s-a identificat.
Preafericirea Sa, ca episcop, mitropolit şi patriarh, a întărit în credinţă lumea satelor şi a oraşelor prin numeroasele slujbe săvârşite, însoţite de neîntrecut cuvânt pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile şi de a mângâia suferinţele. Atât sfaturile, cât şi scrierile sale aveau o extraordinară putere de pătrundere în sufletul interlocutorului sau cititorului, fiind izvorâte din inima unuia care a trăit şi aprofundat din copilărie cele mai înalte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti: ascultarea, smerenia şi dăruirea de sine, pe care le împărtăşea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost aşezat. A ştiut să ridice deopotrivă biserici de zid şi de suflet; arhitectura ctitoriilor sale respiră, de altfel, arhitectura sufletului său.
Întâlnirea cu Preafericirea Sa era o sărbătoare. Îţi umplea sufletul de bucurie duhovnicească doar privindu-i chipul patriarhal, irupt parcă din frescele de demult.
A fost un slujitor devotat şi un părinte duhovnicesc harismatic. Avea o privire şi o disponibilitate iubitoare. În slujire, părea contemporan cu veşnicia. Măreţia hieratică ce o degaja chipul său, prestanţa fizică, eleganţa şi solemnitatea în mişcări şi gesturi, vocea plăcută şi caldă, inconfundabilă, dicţia impecabilă, cu un uşor accent galiţian, evlavia şi pietatea cu care slujea, precum şi modul său de a fi sunt doar câteva dintre calităţile cu care l-a încununat Dumnezeu.
Însă un astfel de om nu poate fi văzut decât numai din perspectiva Crucii. Spun aceasta pentru că, în viaţă, Preafericirea Sa s-a bucurat atât de Golgote, cât şi de Taboruri. Le-a urcat cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi linişte şi demnitate, rămânând ponderat şi ferm în orice situaţie.
S-a strămutat la cele veşnice la 30 iulie a anului 2007 aşa cum a trăit, însufleţit de curajul neclintit al credinţei, abandonându-se în braţele iubirii lui Dumnezeu şi încredinţându-se Maicii Domnului şi sfinţilor, în numele cărora a păstorit Biserica.
Prin slujirea şi lucrarea sa, cât şi prin împlinirea desăvârşită a chemării de care s-a învrednicit, Preafericirea Sa, om al dragostei, al păcii, al rugăciunii şi smereniei, al dreptei socoteli, al trezviei şi al păstrării sfintelor rânduieli, s-a înscris aici, pe pământ, în dipticele Bisericii neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinţilor Ierarhi, alături de care va participa la Liturghia iubirii în marea Catedrală a lui Dumnezeu.