Ca ierarh, Sfântul Vasile cel Mare a îmbinat activităţile culturale cu cele pastoral-misionare şi administrativ-filantropice, existând o complementaritate între cuvânt şi faptă. Opera sa este oglindirea trăirii sale, dar şi glasul frământărilor sale interioare. Pe fondul acestei trăiri au apărut răspunsurile la marile întrebări privind omul şi credinţa sa, creaţia dumnezeiască, dar şi viaţa Bisericii. Activitatea sa filantropică a fost una de mare amploare, el fiind întemeietorul mai multor aşezăminte de ocrotire socială, considerate astăzi puncte de reper pentru cei care doresc să transpună în practic iubirea faţă de semeni.
Iubiți credincioși și credincioase,
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei, ca al treilea copil dintre cei zece ai lui Vasile şi Emilia. Trei dintre cei zece au fost episcopi: Vasile al Cezareii Capadociei, Grigorie al Nyssei şi Petru al Sevastiei, iar doi, monahi: Navcratie şi Macrina cea tânără.
Ulterior, din familia Sfântului Vasile, şapte au fost trecuţi în rândul sfinţilor, celor cinci amintiţi deja adăugându-li-se Emilia, mama lor, şi bunica lor, Macrina (cea bătrână).
Revenind la Sfântul Vasile, primii profesori i-au fost, în Cezareea Capadociei, tatăl său şi sora sa mai mare, Macrina. De la tatăl său – retor de profesie – a primit primele cunoştinţe de gramatică, istorie şi poezie. În această perioadă l-a cunoscut şi pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Apoi, şi-a continuat studiile în Constantinopol, însuşindu-şi filosofiile anticilor.
De la Constantinopol a mers la Atena, unde a fost elevul vestiţilor profesori Himeriu, Libaniu şi Proheresiu şi a studiat scrierile lui Origen, antrenându-se în exegeza Sfintelor Scripturi. Sfântul Vasile s-a distins în filosofie, poezie, istorie, dialectică, astronomie, geometrie, matematică şi medicină, dar şi în exegeza scripturistică şi patristică.
După terminarea studiilor (355) s-a întors în Cezareea, unde a deschis, pentru scurt timp, o şcoală de retorică. Abandonând-o, la 27 de ani (357) a primit Botezul, după care a vizitat marile lavre egiptene, palestiniene, siriene, mesopotamiene, sfârşind prin a se retrage pe malul râului Iris, ce străbătea satul Annesi din Pont. Acolo a trăit, ca un monah, timp de cinci ani.
De altfel, aici, ajutat şi de prietenul său, Sfântul Grigorie, viitor episcop de Nazianz, a înfiinţat o obşte monahală, stabilindu-i rânduieli în ascultare şi rugăciune (aşa-numitele Reguli Mari şi Reguli Mici), pe de o parte, iar pe de alta, punând în practică cele studiate în medicină: gimnastica trupului (metania, postul) şi cea a sufletului (rugăciunea, meditaţia, descifrarea tainelor teologice). Nu avea asupra lui decât o dulamă şi o rasă, iar noaptea dormea pe o haină din păr, direct pe pământ. Rigorismul pe care l-a impus mergea atât de departe, încât vara monahii nu îşi îngăduiau răcoarea apei, iar iarna stăteau departe de căldura focului. Mâncau pâine uscată şi ierburi fierte. Au petrecut astfel un an, după care Sfântul Grigorie a renunţat.
Sfântul Vasile a continuat să locuiască în sihăstria sa, sporind atât de mult în virtute, încât a început să fie căutat din ce în ce mai mult de mulţimea credincioşilor. Tinerii, însufleţiţi de exemplul său, i-au cerut să rămână cu el. Astfel, Sfântul Vasile a întemeiat primele mănăstiri de obşte din Capadocia.
În anul 364, Sfântul Vasile a fost hirotonit preot de către episcopul-mitropolit Eusebiu, iar în anul 370, ajutat de episcopul Grigorie din Arianz, tatăl Sfântului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop-mitropolit al Cezareei, devenit centrul de apărare al Ortodoxiei niceene, dar şi exarh al Pontului.
Ca ierarh, a îmbinat activităţile culturale cu cele pastoral-misionare şi administrativ-filantropice.
Opera Sfântului Vasile cel Mare este oglindirea trăirii sale, dar şi glasul frământărilor sale interioare. Pe fondul acestei trăiri au apărut răspunsurile la marile întrebări privind omul şi credinţa sa, creaţia dumnezeiască, dar şi viaţa Bisericii.
De exemplu, lucrarea Împotriva lui Eunomiu a fost scrisă pe la 364 şi a fost menită să răstoarne afirmaţiile şi învăţăturile lui Eunomiu, discipolul antiohianului Aeţiu, care căuta să revigoreze arianismul sub forma anomeismului. Lucrarea apără învăţătura despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, precum şi deofiinţimea lor cu Tatăl, lămurite de altfel la Sinodul de la Constantinopol (360).
Tratatul Despre Sfântul Duh, scris pe la anul 375, a fost adresat episcopului Amfilohie de Iconium. Sfântul Vasile motiva teologia sa pnevmatologică prin formula liturgică: „Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh”, pe care o întrebuinţa alături de formula tradiţională: „Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”. El susţinea că trebuie să dăm aceeaşi slavă pe care o dăm Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, întrucât Fiul şi Sfântul Duh sunt de o singură natură – substanţă (ousia) – cu Tatăl. Sfântul Vasile afirma cu tărie că Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane.
Scrierile ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare sunt un fel de antologie alcătuită din mai multe scrieri cu caracter practic, adresate exclusiv monahilor. Din Regulile morale (80 la număr) se desprinde atât metoda pedagogică, folosită în lucrările şi cuvântările sale, cât şi uşurinţa cu care el mânuia Sfânta Scriptură, pe care o citează de peste 1540 ori. Acest lucru arată că învăţătura sa nu era doar formularea unor teologumene; ea era înrădăcinată în Sfânta Scriptură.
Regulile Mari, scrise în perioada 358-362 (55 la număr), tratează despre marile principii ale vieţii monahale, fiind ancorate tot în Sfânta Scriptură. Regulile Mici (socotite ca o completare a Regulilor Mari) explică texte din Sfânta Scriptură, mai greu de înţeles de către cei neiniţiaţi; prin ele, Sfântul Vasile îi lămureşte şi îi îndrumă pe monahi spre cumpătare, spre înfrânare, spre ferirea de tot ceea ce împrăştie mintea sau o îndepărtează de la cugetarea neîntreruptă către Dumnezeu.
Epitimiile (79 la număr, 60 referitoare la călugări şi 19 la călugăriţe) au în vedere abaterile care pot interveni în relaţia dintre cei ce vieţuiesc împreună: vorbiri de tot felul, clevetiri, cârtiri, plecări fără învoire ş.a. Iar Constituţiile ascetice (34 la număr) pot fi considerate o sinteză a gândirii şi experienţei Sfântului Vasile cel Mare cu privire la organizarea vieţii monahale şi a mănăstirilor. Aceste rânduieli aşezate şi statornicite de Sfântul Vasile cel Mare există şi astăzi, numai că, din păcate, ele nu funcţionează în multe mănăstiri, acestea fiind secularizate în sinaxe lipsite de conţinut. Iar cât priveşte citirea Sfintei Scripturi, ce să mai spunem? Se vede clar că astăzi priorităţile sunt altele. Doar Sfânta Liturghie ce mai înlocuieşte marile absenţe!
Omiliile şi lucrările oratorice cuprind nouă Omilii la Hexaimeron, în care se explică crearea lumii pe zile, treisprezece Omilii la Psalmi şi douăzeci şi patru de Cuvântări diferite, în care Sfântul Vasile cel Mare tratează subiecte dogmatice şi morale; printre acestea, se găsesc şi patru cuvântări la înmormântări.
De la Sfântul Vasile cel Mare s-au mai păstrat şi 365 de Epistole, unele datând dinainte de episcopat, iar altele din timpul episcopatului, numeroase dintre ele fiind nedatate. Epistolele către Libaniu sau către Iulian Apostatul, precum şi cele către Apolinarie sunt însă apocrife.
Scrierile Sfântului Vasile cel Mare sunt în general mai greu accesibile. Sfânta Liturghie atribuită Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârşeşte de zece ori pe an, reprezintă textul vechi al anaforalei Sfântului Iacov, însă remaniat de el. Cât priveşte exorcismele ce îi poartă de asemenea numele, sunt o sinteză a luptei creştinului cu puterile nevăzute. Ele îi întăresc pe credincioşi în războiul nevăzut.
De remarcat este faptul că la Sfântul Vasile întâlnim o complementaritate între cuvânt şi faptă. Activitatea sa filantropică a fost una de mare amploare, el fiind întemeietorul mai multor aşezăminte de ocrotire socială (azile pentru bătrâni, spitale, cu anexe pentru leproşi, orfelinate, cantine, şcoli şi ateliere de meserii pentru tineri, case de oaspeţi pentru călători), grupate în jurul bisericii în comunitatea numită Vasiliada, considerată monumentul de excepţie al milei creştine, în care se îmbina în mod desăvârşit tămăduirea trupului şi a sufletului.
Prin sfinţenia trăirii şi a vieţii lui – după cum glăsuiesc Proloagele – a ajuns făcător de minuni chiar din timpul vieţii; ştiut este că nu cu cheia, ci cu rugăciunea a deschis uşa bisericii din Niceea, uşa fiind încuiată de arienii sprijiniţi de însuşi împăratul Valens (364-378). Tot cu ajutorul rugăciunii a şters păcatele unei femei din Cezareea, care se ruşina să le mărturisească, preferând scrisul; în sfârşit, cu rugăciunea a prelungit viaţa unui doctor păgân, nebotezat, până la încreştinarea acestuia.
În Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile şi-a încheiat misiunea – ca ierarh – la 1 ianuarie 379, la vârsta de 49-50 de ani, pentru a o continua Dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, arătându-se a fi purtat numele împărăţiei nu doar pentru capadocieni, ci şi pentru toate popoarele creştine, care îl cunosc şi recunosc, urmându-i credinţa, cinstindu-i relicvele, purtându-i numele, închinându-i biserici şi ctitorind case de binefacere.
Moaştele Sfântului Vasile cel Mare nu sunt menţionate până în secolul al XII-lea. La Iaşi, în biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, în nişa sudică, se află o mică raclă din argint conţinând maxilarul Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăcat în argint. Moaştele au fost dăruite în 1650 de Patriarhul Macarie al Antiohiei ctitoriei lui Vasile Lupu. Ele au fost confiscate în anul 1975 de autorităţile comuniste, dar la 29 decembrie 2000 au fost readuse la Iaşi.
Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare este, pe de o parte, simbolul vieţii monastice, trăită în austeritate şi reglementată prin reguli care să o ducă la desăvârşire; iar pe de altă parte, el este simbolul vieţii preoţeşti şi arhiereşti, plină de demnitate şi abnegaţie şi pusă în slujirea altora, până la jertfă.
foto: miniaturā din Liturghierul de la 1610, a Mitropolitului Anastasie Crimca