La sfârşit de martie ne amintim de faptul că voinţa de unitate a neamului românesc, dorul de frate, au fost în decursul istoriei tot atât de mari cât unitatea însăşi. Ne aducem aminte de faptul că neamul românesc şi-a scris istoria prea adesea cu sângele vărsat pentru apărarea gliei strămoşeşti, pentru că prea de multe ori, mulţi ne-au râvnit munţii şi văile, apele şi câmpiile şi au făcut ca neamul românesc să trăiască pe nedrept despărţiţi. O despărţire pe care am simţit-o dureros de nefirească.
Basarabia, pământul de peste Prut, şi-a potolit setea după unitate, ani după ani, cu lacrima înstrăinării, deşi acolo, în acel spaţiu se află mărturii grăitoare şi de netăgăduit despre zorile întemeierii Ţării Moldovei. Prutul din locul unde acest râu pătrunde în Moldova până la vărsarea sa în Dunăre – cum scria în vremea sa N. Iorga – apoi din acest loc, malul stâng al acestei ape până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, va face hotarul. Un hotar pe nedrept trasat. Iată ce scria Mihai Eminescu în Timpul în 1878 Cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, … drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru ?
În 1912 ruşii sărbătoreau la Chişinău, împlinirea unui veac de când alipiseră silnic Basarabia; iar în ţară, aşa cum constata cu tristeţe acelaşi N. Iorga, absenţa oricărei forme de replică la cele amintite, a socotit de datoria sa să atragă atenţia opiniei publice că evenimentul trebuie comemorat şi de români ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.
Şi a venit anul 1918. Anul Bucuriei, al împlinirii mult aşteptate pentru Ţara întreagă, care avea să -şi recapete forma rotundă de odinioară. Nu ne propunem – şi nici nu ar fi posibil – să facem o istorie, sau măcar să trasăm jaloanele care ne-ar putea orienta într-o istorie a Unirii din 1918. Vrem doar să ne aducem aminte de înaintaşii noştri care la acel sfârşit de martie 1918, în prezenţa lui Alexandru Marghiloman, prim ministru al României în acea vreme, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat Actul Unirii cu România, unirea fiind posibilă inclusiv în urma susţinerii Armatei Române, care a pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917, precum şi contextul sfârşitului Primului Război Mondial.
Basarabia a fost prima provincie românească care a dat exemplul de reunire a ţinuturilor româneşti înstrăinate vremelnic. Ea venea ca o fiică spre Mama sa România, având convingerea respectării principiilor celor mai avansate ale dreptului internaţional şi încrederea în viitorul poporului român unit.
Este vorba de dreptul nostru istoric şi naţional asupra Basarabiei, şi în acest sens trebuie să ne amintim sintagma latină Suum cuique – a da fiecăruia ce-I al său, care este unul dintre cele trei precepte fundamentale de drept roman, formulate de Ulpian astfel Iuris praecepta sunt haec : boneste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere ( Preceptele dreptului sunt : a trăi cinstit, a nu vătăma pe nimeni, a da fiecăruia ce-I al său).
În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca peun vis frumos ce s-a îndeplinit.
Eliberarea Basarabiei de sub dominaţia ţaristă – scria în 1918 N. Iorga – s-a datorat nu socialismului rusesc, ci dezvoltării ei organice, nu a fost un act poilitic care s-a împlinit prin vrajă, instantaneu, năprasnic, ci a fost rezultatul unei atmosfere culturale , unei pregătiri sufleteşti. Măreţul act de la 27 martie 1918 a fost răsplata jertfei întregului nostru neam, a fost încununarea muncii şi răbdării moşilor şi strămoşilor noştri, a jerfei ostaşilor români pentru făurirea României Mari.
Cultivarea unităţii tuturor românilor, dragostea faţă de ţară şi neam susţinute de credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de sacrificiul şi moştenirea lăsată de înaintaşii noştri – spunea Preafericitul Părinte Daniel Patriarhul României – constituie un ideal sfânt pentru generaţia actuală, pe care trebuie să îl împlinim şi să-l transmitem generaţiilor viitoare.