Preotul Iraclie Porumbescu s-a născut la 9 martie 1823, la Sucevița, într-o familie de țărani români.
Tatăl său se numea Atanasie și era pălimar la biserică, iar din 1840 a devenit vornic – un fel de primar – al Suceviței.
Pe mama sa a chemat-o Varvara și era din satul Marginea, din apropiere.
Numele de familie era Golembiovski, dar, fiind vorba de un român, probabil era o traducere în poloneză a termenului „porumbel”, traducere realizată după anexarea Bucovinei de către Imperiul Austriac. În poloneză, „golumb” înseamnă „porumbel”. Părintele Iraclie încă din tinerețe și-a spus „Iraclie Porumbescu”. Abia la bătrânețe, în 1881, a reușit să poarte și legal numele românesc de familie – Porumbescu.
În 1829, părinții l-au încredințat spre educație starețului Ghenadie Platenchi, de la Mănăstirea Putna. Acesta îl și botezase, pe când era călugăr la Mănăstirea Sucevița.
La Putna, a învățat cântarea psaltică, între altele.
Putem spune despre el că și-a început formarea între zidurile mănăstirii.
A urmat apoi școala primară la Suceava și a început Gimnaziul la Cernăuți.
Aici l-a întâlnit pe profesorul de limba română Aron Pumnul, care i-a fost al doilea mare dascăl, și care a continuat formarea pe direcțiile începute de starețul Ghenadie Platenchi.
Alături de el, și-a adâncit credința și folosirea cu măiestrie a limbii române.
A terminat liceul la Liov, urmează acolo doi ani de filozofie, pe care îi va continua la Cernăuți.
Putem spune că aici, la Cernăuți, Părintele Iraclie și-a definitivat perioada de formare, ca preot ortodox, cu o credință statornică și vie, și literat patriot – un român în adevăratul sens al cuvântului.
Astfel, între 1847 și 1850, studiază la Institutul Teologic din Cernăuți. În această perioadă, compune poezii patriotice, pe care le-a publică în ziarul „Zimbrul”, sub numele Porumbescu.
Tot acum, a fost secretar de redacție la ziarului cernăuțean „Bucovina”, tipărit între anii 1848–1850 de familia Hurmuzachi. În casa acestora, tânărul Iraclie l-a cunoscut și pe poetul Vasile Alecsandri, care l-a îndemnat să culeagă folclor din satele bucovinene, spunându-i: „Scrie, să împărtășești și neamului dumitale și al nostru ceea ce ai și ceea ce știi dumneata. Așa se cade, așa e bine, așa să facem cu toții după puterile noastre. Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii; ele sunt ori frânturi din întreguri mai mari, ori conțin în sine un întreg sintetic”.
Din momentul studenției la teologie, erau evidente cultura și dragostea lui față de neam, răsărite din pământul roditor al credinței. Era pregătit să devină păstor de suflete și un mărturisitor al neamului românesc.
Pe 20 august 1850, s-a căsătorit cu poloneza Emilia Clodnițchi, fiica pădurarului din Voievodeasa, care a trecut la ortodoxie. Cununia a avut loc în Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț, ctitorie a Sfântului Ștefan cel Mare.
Au avut nouă copii, dintre care șase au murit la vârste fragede. Ciprian a fost al doilea născut al familiei.
A fost hirotonit preot și a slujit Șipotele Sucevei (în raionul Vinița de astăzi), începând cu 1850.
După cum își va aminti mai târziu, casa sa din Șipote nu se deosebea de bordeiele țăranilor cei mai săraci. „Locuința mea de atunci, numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă este acea clădire din patru păreți din bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față, cu alta micuță înspre ogradă jos, fără nici o podeală…”
În această locuință s-a născut, pe 14 octombrie 1853, Ciprian Porumbescu, cel de-al doilea copil, din cei nouă, al lui Iraclie și al Emiliei Porumbescu.
În 1856 a fost de față la deschiderea mormintelor domnești din Mănăstirea Putna. A publicat o relatare deosebit de emoționată, care arată iubirea sa pentru Sfântul Ștefan și pentru poporul român.
În martie 1857, din cauza greco-catolicilor care erau pe punctul de a catoliciza satul Boian (astăzi în Ucraina), preotul Iraclie a fost trimis ca paroh acolo.
Dragostea sa sinceră pentru ortodoxie, râvna pentru slujirea lui Dumnezeu și a semenilorși înțelepciunea sa au făcut ca, în câțiva ani, pacea și liniștea să se așeze iar în localitate.
Părintele Iraclie a slujit apoi la Stupca.
Calitățile sale de păstor milostiv și iubitor al săracilor s-au arătat într-un moment deosebit de greu. Astfel, în 1866, a fost o foamete cumplită, iar mulți oameni au rămas în viață prin purtarea sa de grijă.
De atunci datează și un episod important pentru Ciprian Porumbescu. Un țigan lăutar bătrân a venit la Părintele Iraclie cerându-i mâncare. În schimbul acesteia, bătrânul i-a dat o vioară veche, la care nu se mai putea cânta. Părintele Iraclie a trimis mai târziu vioara înnegrită și stricată la un lutier din Liov, care i-a oferit 100 de florini pe ea – o sumă considerabilă. Părintele însă, impresionat de amintirea acelui țigan bătrân, a refuzat să o vândă. S-a dovedit mai târziu că acea vioară avea o vechime de peste 200 de ani și la ea a cântat Ciprian Porumbescu.
După moartea prematură a fiului Ciprian, în 1883, la doar 30 de ani, Părintele Iraclie s-a mutat ca paroh la Biserica de lemn din Frătăuții Noi, unde a slujit între anii 1884–1896. Aici a fost, în același timp, și învățător.
Pentru a-i sprijini pe locuitorii satului, a organizat cursuri de îndeletniciri casnice – de împletituri din nuiele, papură, paie și pănuși și de apicultură –, aducând instructori de la Brașov și procurând uneltele de lucru.
A rămas în memoria oamenilor de acolo pentru energia sa rară și pentru glasul „ca o limbă de clopot”: cântarea sa sonoră și vocea sa puternică se auzeau din drum când făcea slujbă în biserică”.
Părintele Iraclie Porumbescu a trecut la cele veșnice pe 13 februarie 1896, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul de lângă bisericuța de lemn din sat. În 1971, când s-a inaugurat complexul muzeal de la Stupca, rămășițele sale pământești au fost reînhumate alături de cele ale fiului Ciprian Porumbescu, și ale soției Emilia, la Stupca.
Ca preot, Părintele Iraclie a fost un slujitor desăvârșit, un dascăl și un stâlp al comunității.
Ca literat, el a fost primul poet și prozator modern al Bucovinei. Unele dintre poemele sale au intrat în folclor. După apariția cărții „Scrierile lui Iraclie Porumbescu adunate și însoțite de o schiță biografică” (apărută postum, în anul 1898), el a fost numit „un Creangă al Bucovinei”.
Deschiderea mormintelor voievodale
„Se păşeşte, deci, spre partea dreaptă din mijlocul bisericii, la locul unde e mausoleul lui Ştefan cel Mare. Încordarea e mare şi se exprimă pe feţele tuturor asistenţilor. Nu se aude altă vorbă decât: „Ah, acum vine, vine hotărâtorul şi principalul moment: oare cum vom afla pe Ştefan cel Mare?”.
Iată că dau de un corp al unei pietre ciuntite, netedă, groasă şi care par a fi mare. Piatra se descoperă mai departe, căci, lucrătorii chiar şi din a lor proprie străduinţă, îşi îndoiesc silinţa săpării şi a scoaterii ţărânei de pe lângă piatră. (…)
Nu mai e îndoială, acesta e locul repaosului rămăşiţelor acelui mare bărbat domnitor, de care, odinioară, tremurau şapte puteri dimprejurul Moldovei, şi ale cărui oseminte venerate, acum la trei sute cincizeci şi doi de ani, după moartea lui, se caută, ca să se aşeze într-o mai corespunzătoare criptă, cu numele lui şi cu venerarea lor de trei ţări întregi. (…)
Aici ajunse încordarea tuturora la cel mai mare grad şi tăcerea ce o urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzeau cum bat inimile în fiecare piept; şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră! Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel eclesiastic şi consistorial, de poate să se ridice lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că „nu”, până ce nu se va face un ceremonial bisericesc.
A fost chemat întregul sobor mănăstiresc, Arhimandritul, ieromonahii şi diaconii, se îmbrăcară toţi în ornate (veșminte) preţioase şi vechi veşminte, date de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri, şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul, şi după ce se cădelniţă mormântul de diaconi, în cruciş, exclamă arhimandritul, cu glas mare: „Domnului să ne rugăm!”. Soborul răspunde: „Doamne, miluieşte!”. Şi, în această clipă, coborâră opt români puternici în adâncime, unde era mormântul, şi, deşi cu greutate, însă deodată ridicară marea lespede de pe mormânt.
Opreşte-te, aici, nemernică pană, şi fă loc, o naţiune întreagă se simtă, în acest moment sacru şi maiestos, căci a te putea încumeta tu să-l descrii ar fi o neiertabilă profanare a cugetului acestuia!
Moldovă, Moldovă, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii gloriei şi al fericirii tale! (…)
Nu se văd, acum, ochi fără de lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflară de faţă la acest minut grandios şi istoric, sunt cu adevărat mișcați şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor! Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „Veşnica pomenire!”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care provocară o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului, şi sfinţenia momentului ajunse la cel mai înalt grad.
*
În acest moment măreţ, de te uitai spre sfintele icoane ale catapetesmei, de te uitai spre bolţile bisericii, parcă toate erau înlăcrimate; iar icoana, portretul aceluia ce aici se descoperi (n.n. tabloul care era în biserică), păru că se schimbă şi ia o fiinţă maiestuoasă şi vie.
Un spirit de reverenţă şi de pietate se lăţi peste tot; iar cel ce era român simţi şi un dor foarte şi adânc de întristare.
Arhim. Melchisedec Velnic
