Având în vedere faptul că evenimentul petrecut la început de aprilie 1457 este de o importanţă capitală pentru istoria Moldovei, pentru faptul că a pus capăt unei tragice perioade, de lupte fratricide, de sfâşieri interne şi considerând că problema a rămas încă deschisă, cu toate discuţiile de până acum, socotim că se cuvine să ne aducem aminte, în aceste zile, cu emoţia cuvenită, de acele vremuri, pentru a înţelege şi mai bine semnificaţia acelui eveniment.
Iată ce consemnează cronicile.
Letopiseţul de la Bistriţa cea mai veche cronică moldovenească cunoscută în stadiul actual al cercetărilor, spune că Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a venit asupra lui Petru Aron voievod în Marţea cea Mare la locul numit Hreasca la Doljeşti, iar Cronica şi Analele de la Putna, pun ciocnirea dintre cei doi rivali la 12 aprilie 1457, în Joia Mare (şi nu în Marţea cea Mare), pe Siret.
Cronica moldo-germană redă evenimentele din aprilie astfel În anul care se socoteşte de la naşterea lui Hristos 1457, în luna lui aprilie, în ziua de 11, într-o marţi, în Săptămâna Mare, dinaintea Paştilor, veni Ştefan vodă, fiul lui Bogdan cu o mică oaste împreună cu muntenii şi cu cei din Ţara de Jos, ca la vreo 6.000 de oameni. Şi veniră asupra lor Aron vodă … aşa goni Ştefan vodă pe Aron vodă din ţară şi rămăsese însuşi domn.
Letopiseţul Ţării Moldovei, povestind evenimentele din Săptămâna Mare a anului 1457, ne arată faptul că Ştefan cel Mare silind spre scaunul Sucevei, i-au ieşit înainte Petru vodă Aron spre Siretiu la sat la Doljeşti, la Tină şi s-au lovit în ziua de Joi Mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan vodă pe Aron.
Aşadar Providenţa divină hărăzise să intre în moştenirea părintelui său tocmai când Biserica Ortodoxă comemora Mântuitoarele şi Înfricoşătoarele Patimi ale lui Iisus Hristos din Săptămâna Mare dinaintea Paştilor anului Mântuirii 1457.
După înfrângerea oastei lui Petru Aron, a urmat obişnuita ceremonie de întâmpinare a noului domnitor, care nu era oricare, decât din neamul Muşatin, cu drept prin naştere la domnie era os domnesc. Pe câmpul de la Direptate în apropierea locului unde a fost dată bătălia, în faţa mulţimii de oşteni, învinşi sau învingători, şi ţărani din partea locului, fiul lui Bogdan al II -lea şi al Doamnei Oltea, a fost uns- pomăzuit de către mitropolitul Teoctist – venit se pare special pentru a negocia soluţionarea paşnică a conflictului – domn al Ţării Moldovei.
Chiar de la început, Ştefan cel Mare a dat dovadă că era ştiutor bun al puterii şi binefacerilor smereniei Biruitor l-aţi văzut, dar mândru niciodată, atunci când călca cerbicia vrăjmaşului era plin de smerenie – se arată în Cuvânt de îngropare publicat pentru prima dată acum 30 de ani – plecându-se spre cel neajutorat şi nedreptăţit ca o apă limpede şi rece pre cei topiţi de arşiţele lipsei răcorea.
Prezenţa lui Ştefan cel Mare în destinele Ţării Moldovei a fost de natură să sporească interesul Europei pentru poporul care a făcut din spaţiul vechii Dacii o stavilă în calea oştilor Semilunii. De altfel principala idee politică a Cronicii slave a Moldovei, este că Ştefan cel Mare era legat de toţi principii creştini ai Europei prin lupta sa împotriva turcilor; statele europene interesate în lupta împotriva turcilor sunt denumite de cronicar hristianstvo – lumea creştină, ceea ce corespunde termenului latin republica christianna, ca unitate de acţiune politică. Convins că toate se fac cu bună rânduială, prin efort omenesc şi harul lui Dumnezeu, şi-a stabilit domnia pe cinste şi omenie, împărţind dreptatea potrivit cu simţămintele celor mulţi.
Nu a căutat să cucerească lauri prin cotropirea altor popoare, iar războaiele lui au fost impuse de apărarea şi păstrarea neştirbită a gliei şi credinţei străbune.
Ştefan cel Mare a ajuns la cârma Ţării Moldovei într-o vreme în care confuzia politică a Europei secolului al XV -lea era cu atât mai mare cu cât papalitatea, căreia îi revenea iniţiativa de a dirija lupta creştinătăţii contra turcilor, trecea printr-o criză gravă.
Ştefan cel Mare nu era un suflet dorit de faimă – cum avea să scrie în 1904 N. Iorga – nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire, care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi …… se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale.
S-a ridicat mai sus decât interesele imediate ale ţării şi poporului său. În faţa unora, mânaţi de pofte prădalnice şi de mirajul stăpânirii lumii, a luptat cu hotărâre şi a apărat cu dârzenie Ţara Moldovei şi Apusul întreg, creştinătatea Moldovei, creştinătate ameninţată de robie şi de trecere la islamism cu forţa, mai ales după ce, marţi, în 29 mai 1453, Roma cea Nouă, Cetatea Ortodoxiei, Mama Lumii – Ume Dumia – cum îi ziceau turcii, se prăbuşise sub asaltul ineicerilor lui Mehmed al II -lea, pe care beţia cuceririi şi stăpânirii îl împingea către Europa toată, la gândul subjugării şi transformării bisericilor în moschei, după exemplul nefericit al Sf. Sofia.
Sultanul Mehmed al II -lea se credea deja succesor politic al bazileilor bizantini, iar după prelurarea prerogativelor, titulaturii şi aspiraţiilor împăraţilor bizantini, ale kaganilor turci de altădată, genera ideea unui imperiu universal, care să cuprindă lumea musulmană şi cea creştină.
Spada lui Ştefan cel Mare a fost totodată şi cruce, apărându-se împotriva Semilunii cotropitoare, aşa cum îl sfătuia conştiinţa sa de om, de ostaş, şi desigur nu în ultimul rând, conştiinţa de creştin, pentru că el apăra toată creştinătatea.
În lupta sa neînfricată pentru independenţa şi suveranitatea Ţării Moldovei, pentru apărarea dreptei credinţe come un vero atleta della fede cristiana, cum a fost numit el de Papa Sixt al IV -lea, Maica Domnului i-a fost pururea grabnic ajutătoare.
Ştefan cel Mare este una din efigiile noastre. Domnia sa – de aproape jumătate de veac – este cu adevărat una dintre cele mai însemnate ale Muşatinilor şi, cu siguranţă, şi cea mai dramatică dintre ele. A fost nu numai viteazul conducător de oşti care din 36 de războaie a ieşi biruitor în 34, nu a fost numai un organizator de ţară iscusit şi ctitorul unei stări de dezvoltare a culturii medievale din Moldova, ci, în primul rând, un creştin convins.
Apărarea creştinătăţii europene a constituit una dintre preocupările marelui voievod moldovean, preocupare care îl arată ca pe unul dintre cei mai mari conducători de oşti din epoca respectivă.
Viaţa lui s-a arătat uneori frumoasă, oferind belşug de bucurii, de mulţumiri statornice, alteori dureroasă, cu încercări şi căderi. Aceasta este viaţa – se compune şi din căderi, dar şi din virtute, din slăbiciune sufletească, din eroism, din strădanii care o înnobilează până la desăvârşire. Purtătorul acestui dar, omul, are un rol hotărâtor în păstrarea chipului lui Dumnezeu în el, în fiinţa lui.
Dăruindu-se binelui, iubirii de semeni, Ştefan cel Mare – Soarele Moldovei – ştia că fiecare credincios este hristofor – purtător de Hristos, purtător de Dumnezeu. Nu întâmplător, în tablourile votive ale ctitoriilor sale Ştefan cel Mare este înfăţişat purtând în braţe sfintele lăcaşuri pe care le înălţa. Aceasta era, după înţelesul lui, trăirea în Hristos, trăirea vieţii neamului cu toate aspiraţiile lui spre noi împliniri.
Ştefan cel Mare simţea că omul nu este sortit căderii, nimicniciei, robiei păcatului, ci vieţii şi luminii veşnice.